luni, 24 noiembrie 2025

Corvin Lupu. Concluzii la problematica apartenenței Basarabiei la România și la Rusia/URSS

Concluzii la problematica apartenenței Basarabiei la România și la Rusia/URSS
10:02, 24 noiembrie 2025 .

Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea 12
*
Concluzii la problematica apartenenței Basarabiei la România și la Rusia/URSS
Basarabia a fost o vreme îndelungată sub stăpânire rusească și ucraineană (nordul provinciei și sudul ei). În cei peste 200 de ani trecuți de la 1812, până în prezent, ea s-a aflat doar 25 de ani în interiorul granițelor României. Este puțin. În acei ani interbelici, guvernele românești au făcut foarte puține pentru basarabeni. Apartenența provinciei la România nefiind recunoscută de mari puteri ale lumii (în primul rând, de SUA, de URSS, Germania, Japonia), autoritățile de la București s-au ferit de investiții în Basarabia, care erau văzute ca fiind riscante și au privit-o ele însele cu lipsă de încredere în viitorul ei românesc. Basarabia a rămas neindustrializată. Sovieticii au făcut investiții în RSS Moldovenească, dar le-au făcut la est de Nistru, în Transnistria. Politicienii români din perioada interbelică vizitau Basarabia mai ales în campaniile electorale, când promiteau cu multă larghețe proiecte pe care nu le-au demarat niciodată.
Încrederea basarabenilor în România a fost zdruncinată din temelii, după părerea noastră, pe bună dreptate. În perioada stăpânirii țariste, elitele românești din Basarabia au fost deportate, întemnițate, persecutate, marginalizate. În mod deosebit au fost oprimați preoții. În perioada lui Stalin, această situație s-a repetat. Ulterior, elitele românești din Basarabia, care s-au ridicat în perioada comunistă, au fost atrase intenționat spre situații mai bune oferite în alte părți ale imensei Uniuni Sovietice și înlocuite cu elite rusofone. Fibra românească a Basarabiei a fost mereu agresată și subțiată. Și totuși, ea a rezistat. A rezistat, dar nu la o dimensiune care să asigure un control majoritar al societății. Așa s-a ajuns ca, în alegerile din 2004, partidul pro-unionist al lui Iurie Roșca să obțină doar în jur de 13,5 % din voturi, într-o campanie electorală a cărei corectitudine nu a contestat-o.
Astăzi, mulți patrioți români din Republica Moldova vor să se unească cu România, păstrând în componența statului și provincia Transnistria, cu a ei Armată a XIV-a, ceea ce este atât anacronic, cât și de neacceptat pentru o țară membră a NATO și a UE, cum este România. Cu toată această imposibilitate, nu sunt formulate proiecte de propunere a separării teritoriilor foste ale Basarabiei românești de Transnistria. Orice mare proiect de țară are nevoie de mari sacrificii. Dar nimeni nu propune la Chișinău renunțarea la Transnistria în favoarea unirii Basarabiei cu România.
O altă caracteristică a liniei strategice a grupării unioniste din Basarabia este aceea de a-și construi linia politică pe adversitatea declarată cu Federația Rusă. Or, este evident că în acest areal geopolitic este foarte greu de prevăzut că se poate avea succes în demersuri naționale și statale majore promovate în adversitate cu Federația Rusă. Și totuși, această adversitate este întreținută de patrioții români basarabeni, promovată public și încurajată de România și de organismele euro-atlantice.
Privitor la acest aspect, există o categorie de unioniști basarabeni (cel puțin în aparență unioniști) care propune un discurs violent antirusesc și exprimă convingerea în slăbiciunea totală a Rusiei, a faptului că această țară este măcinată atât de tare de grave probleme interne: alcoolism, scădere demografică și nemulțumiri ale unor minorități naționale, încât Rusia se va destrăma și pe cadavrul ei, se vor prăbuși și rusofonii din Basarabia, iar provincia va reveni la România. Pentru prima oară am auzit această „teză” „pe viu” în 2014, la un simpozion organizat sub egida ministrului Apărării Republicii Moldova de atunci, generalul de Justiție Militară Valeriu Troenco. Cu acel prilej, într-o pauză de cafea, unul dintre participanți a afirmat public că „Rusia se va dezmembra în cnezate și voievodate”, iar pe cadavrul Rusiei Republica Moldova se va reunifica cu România. Un general, fost comandant al Brigăzii cu Destinație Specială (omoloaga Brigăzii Antiteroriste a SRI din România) și un colonel de informații, gazdele care m-au îngrijit pe mine și pe soția mea pe parcursul vizitei la Chișinău, mi-au spus să nu-l iau în seamă că este cunoscut ca fiind în legătura serviciilor secrete rusești… Deci, am înțeles eu, că serviciile rusești, prin intermediul unor cetățeni care fac parte din mișcarea unionistă românească, lansau teze derutante, care împingeau mișcarea în direcții perdante, care ocolesc traiectoriile prin care unioniștii s-ar putea apropia de o zonă a unor perspective politico-naționale reale.
În 2018, tot la Chișinău, cu prilejul unei sesiuni științifice, la recepția oferită de organizatori, un foarte cunoscut intelectual, militant politic pentru reunirea Basarabiei cu România, a susținut cu tărie aceeași teză! Am insistat asupra discuției. În afară de atacuri verbale violente la adresa Rusiei, nu avea nici o propunere concretă pentru mișcarea unionistă românească…
Deci, să așteptăm prăbușirea Rusiei…!? Până când? Poate, până la „sfântul așteaptă”… Este simplu de constatat că Rusia are nevoie de motive de nemulțumire față de mișcarea unionistă românească, atâta timp cât ea este calată pe anti-rusism și unii dintre cei care se învârt în aceste cercuri unioniste oferă aceste motive de nemulțumire, din eroare, din strategii neinspirate, sau din rea-credință. La un eventual moment istoric „potrivit” sau „nepotrivit”, aceste nemulțumiri pot fi justificări ale unor măsuri pe care Rusia le poate lua în spațiul geopolitic al fostei Uniuni Sovietice, chiar din fosta zonă de influență pe care Stalin a negociat-o cu SUA și cu Marea Britanie, la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. N-ar fi de mirare, întrucât în anul 2014, într-un interviu acordat de președintele Vladimir Putin, acesta a declarat că Stalin a negociat sferele de influență foarte bine și a făcut-o „pentru eternitate”, doar că Rusia a avut „doi trădători”, pe Gorbaciov și pe Elțîn, care au stricat înțelegerile prin acordul verbal din Malta, din 2-3 decembrie 1989, făcut cu SUA. Dar, a continuat Vladimir Putin, „Rusia vrea înapoi ceea ce este al ei!”
În noiembrie-decembrie 1917, guvernul regal român a ales adversitatea cu Rusia Sovietică, în locul cooperării diplomatice și nu a răspuns mâinii întinse de bolșevici. România nu a vrut să „se facă frate cu dracu”, pentru a trece puntea recunoașterii de către Rusia Sovietică a eliberării Basarabiei și a unirii ei cu România. Experiența istorică a dovedit că recunoașterea apartenenței Basarabiei la România a fost doar la îndemâna raporturilor diplomatice directe româno-sovietice. Marile puteri s-au implicat de fiecare dată în această problemă doar din perspectivă proprie. În primii 15 ani după Primul Război Mondial, SUA nu a dorit să recunoască apartenența Basarabiei la România pentru că nu doreau să împiedice prin nici un gest diplomatic o posibilă viitoare obturare a comunicării diplomatice cu guvernanții de la Moscova și stabilirea de relații diplomatice cu URSS.
Astăzi mișcarea unionistă românească din Basarabia nu realizează că influența Rusiei nu trebuie subestimată și că proiectul unionist nu se poate realiza în adversitate cu Rusia.
Mișcarea unionistă nu și-a propus un model de acțiune prin care să transmită mesajul că această grupare politică nu este împotriva Rusiei, nu dorește și nu acceptă ca Basarabia să devină rampă politico-militară a nici unui alt stat sau uniune de state împotriva Rusiei și toate riscurile uriașe de securitate care decurg dintr-o posibilă astfel de poziționare.
Această linie politică ar trebui adoptată și de România, în ciuda apartenenței ei la NATO. Discursul antirusesc al guvernanților de la București și al armatei de propagandiști ai regimului globalist euro-atlantic nu este folositor nici României, nici Republicii Moldova și nici demersurilor istorice de reunire a celor două state românești. Discursul antirusesc ajută doar marile companii producătoare de armament din Occident, mai ales din SUA, să vândă României armament uzat fizic și moral, la prețuri foarte mari, din bani împrumutați cu cele mai mari dobânzi de pe piața financiară internațională.
Astăzi, mișcarea unionistă din Republica Moldova este în curs de remodelare în sensul transformării ei într-o mișcare pro-euro-atlantică, susținând posibila reunire a Republicii Moldova cu România sub faldurile Uniunii Europene, care pentru România este un nou colonialism, care pândește să acapareze și Basarabia.
Prin această reorientare a mișcării unioniste din Republica Moldova se produce o îndepărtare de la vechile idealuri ale românismului, în favoarea ideologiei globaliste, erodatoarea națiunilor europene, cea despre care președintele SUA, Donald Trump, spunea că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor!”.
În același timp, pentru un obiectiv politic atât de măreț, cum ar fi reîntregirea României, guvernanții de la București, dacă ar fi unioniști sinceri și dacă ar fi români adevărați, ar trebui și ei să modeleze politica și relațiile internaționale ale țării în favoarea acestui obiectiv național istoric.
Până în prezent, România a ajutat cu anumite sume de bani guvernul de la Chișinău, a oferit vaccinuri gratuite, mașini pentru poliție și pompieri, a investit într-un gazoduct care să facă Republica Moldova independentă energetic față de Rusia etc. etc. De asemenea, guvernul de la București oferă cetățenie pentru moldoveni, devenind pentru aceștia o rampă de emigrare spre Occident și contribuind astfel la depopularea gravă a Republicii Moldova de etnici români, ceea ce slăbește forțele care luptă pentru românism și unire cu țara-mamă și întărește rusofonii care sunt loiali Ucrainei sau Rusiei și susțin apartenența Republicii Moldova la spațiul estic și nu la România. Cum spuneam mai sus, rusofonii nu părăsesc Basarabia.
Rusia a fost țara care a influențat decisiv destinul istoric al României moderne și contemporane. Această realitate ar trebui să producă efecte importante asupra analizelor politice ale decidenților politici din România, în această etapă de profunde prefaceri politice în viața internațională din zona de influență euro-atlantică, cu atât mai mult cu cât istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile. Or, România a fost mereu în istorie când la marginea de est a imperiilor vestice, când în partea de vest a imperiilor răsăritene.
Încrederea oarbă în euro-atlantism și în parteneriatul strategic cu SUA, de natură să reprime orice fel de proiecte politice alternative, este o nouă eroare politică majoră a clasei politice românești, care va fi decontată într-un moment politic viitor. Aceasta cu atât mai mult cu cât este vizibil că SUA și-a pierdut mult din influența internațională. Ea este un hegemon în decădere, în timp ce Rusia și China, aliate între ele atât politico-militar, cât și economico-financiar, își dezvoltă influența politică, puterea militară și spațială. Vremea când SUA dominau întreaga lume a apus de mai mulți ani și SUA este nevoită să facă pași înapoi.
În același timp, Uniunea Europeană este în evidentă criză: Marea Britanie, cea mai mare putere militară din Europa Occidentală, a părăsit corabia, optând pentru Brexit și multe state nu mai agreează politica de la Bruxelles. Elveția, Turcia și Norvegia dau impresia, la ora scrierii acestor rânduri, că au renunțat la ideea de a adera la UE. Popoarele Europei fierb din pricina a tot felul de nemulțumiri față de diriguitorii de la Bruxelles sau față de propriii conducători supuși acestora. Etapa entuziasmului și succeselor UE a trecut. Succesele economice ale marilor companii multinaționale sunt succesele lor, nu ale statelor și nici ale popoarelor. Statele, cu deosebire România, nu-și pot recupera obligațiile fiscale pe care aceste companii ar trebui să le plătească statului. În anul 2020, în România, ANAF a colectat doar 27% din totalul veniturilor cuvenite statului român…
În aceste condiții, credem că Republica Moldova are nevoie de proiecte de țară acordate cu noul mers al relațiilor internaționale, proiecte elaborate cu mult tact politic, care să pună pe primul plan propriile ei interese, în așteptarea unor momente istorice care să poată fi valorificate în interesele românești din bătrâna Basarabie.
Proiectul unirii Republicii Moldova cu România are nevoie de o resetare și o reformulare, pentru a putea genera un minim de șanse de reușită. În același timp, mișcarea unionistă trebuie să se protejeze de influența serviciilor secrete din Rusia și din UE, inclusiv de serviciile secrete din România care, în acest moment istoric, sunt simple sucursale ale serviciilor secrete ale Mossad și puterilor din Occident, care o influențează în direcția unor interese străine de obiectivele românismului, inclusiv de cel al reunirii românilor de pe cele două maluri ale Prutului.
România și Republica Moldova nu trebuie să ignore posibilitatea unor schimbări majore în Europa, care să conducă la modificarea situației geopolitice în estul Europei, în sensul revenirii acestui spațiu sub o influență politico-militară mărită a Rusiei și cu o prezență economico-financiară mărită a Chinei. Proiectele politice alternative sunt strict necesare, atât la București, cât și la Chișinău. Uniunea Europeană scârțâie din toate încheieturile, iar SUA au abandonat o mare parte din interesele lor din Europa, mai ales din Europa Centrală și de Est. Modul în care și-au abandonat americanii aliații în Vietnam, în Iugoslavia, în Afganistan, în Ucraina, reprezintă un mod de acțiune și ar trebui luat în seamă în analiză. Oricând, SUA poate abandona pe oricine și a-ți lega destinul integral de o singură mare putere reprezintă un risc major de securitate.
Pe această linie de analiză, trebuie reevaluată semnificația ofertei Rusiei, de la începutul anului 2004, de a se acorda României nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, la ora destrămării Ucrainei, pe care rușii o întrevedeau de atunci și o întrevăd și astăzi, împreună cu alte oferte militare și politice, în schimbul rămânerii României în afara NATO.[1] Această ofertă este dovada conștientizării nedeclarate public de către conducerea Federației Ruse a apartenenței acestor teritorii la România și la dreptul autorităților de la București de a le avea în deplină posesie. În anii 2022 și 2023 președintele Vladimir Putin a reamintit apartenența la România a teritoriilor sale care se află în componența Ucrainei. Este evidentă diferența de optică față de conducătorii sovietici care n-au recunoscut niciodată aceste realități.
Într-un proiect formulat pe termen mediu și lung, România și Republica Moldova trebuie să țină cont de faptul că sistemul sferelor de influență a fost consfințit la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, nu pentru o perioadă de timp determinată, ci „pentru eternitate”. Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989), dintre președinții Gorbaciov și Bush sr., care aducea modificări ale sferelor de influență, a fost unul verbal, iar Tratatul de la Yalta și Tratatul de la Potsdam nu a fost denunțat de nici una dintre părțile semnatare. În același timp, istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile dintr-o mână într-alta. România a fost în întreaga ei istorie la periferia vestică a imperiilor răsăritene și la periferia estică a imperiilor occidentale care i-au fost suzerane.
De asemenea, acordul dat de președintele rus Boris Elțîn președintelui american Bill Clinton, în aprilie 1997, la Helsinki, pentru extinderea NATO către est, a fost tot unul verbal. Proiectul politic al Federației Ruse în Europa este de a recâștiga influența pierdută în timpul președinților Gorbaciov și Elțîn. A nu lua în seamă acest proiect rusesc, sau a-l considera lipsit de șanse, ar fi o greșeală politică la fel de mare ca cea din noiembrie 1917, când clasa politică românească îi ignora pe bolșevici și aștepta o rapidă eliminare a lor de la conducerea Rusiei și din istorie.
România și Republica Moldova nu au un nivel al relațiilor diplomatice cu Rusia care să confere încrederea acestei mari puteri în susținerea unui asemenea proiect unificator. Pentru promovarea acestuia, credem că ambele state trebuie să se apropie de Rusia și să aibă cu ea tratate solide, îndreptate spre viitor, bazate pe o încredere reciprocă și pe garanția că ele nu vor mai fi în viitor la remorca celor care amenință Rusia. Din acest punct de vedere, cum spuneam, modelul l-a oferit deja Ungaria, țara din UE și din NATO care și-a strâns relațiile cu Federația Rusă până la un nivel înalt, atât economico-financiar, cât și diplomatic și are numai de câștigat. După acest pas în relațiile internaționale ale Ungariei vedem că și SUA au mărit mult respectul pe care îl acordă Ungariei.
Presupunând o reușită de moment a proiectului euro-atlantic în Republica Moldova și „unirea cu România în interiorul UE”[2], dacă acesta nu va fi făcut cu acceptul Rusiei, va fi în mod cert fragil, iar vulnerabilitatea proiectului va împiedica succesul lui. În același timp, aderarea Republicii Moldova la UE ar fi nedemocratică, întrucât majoritatea populației Republicii Moldova este potrivnică acestui proiect, la ora scrierii acestor rânduri. Din sondajele apărute în presă, pe care nu le prezentăm în rândurile de față, doar aproximativ 35% din populația Republicii Moldova susțin aderarea la UE și unirea cu România. Desigur că un referendum ar putea modifica rezultatul acestor sondaje, având în vedere diaspora moldovenească numeroasă și modul în care se pot falsifica alegerile. Reamintesc că la Ambasada României la Paris, pentru alegerea președintelui Traian Băsescu s-a înregistrat un vot la trei secunde și nimeni nu s-a sinchisit de această cruntă schimonosire a democrației, lucrurile evoluând ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Credem că România trebuie să înceteze să promoveze o politică antirusească și să fie poligon pentru încurajarea simulării de pericole de război care să faciliteze marilor puteri cursa înarmărilor și desfacerea producției de armament uzat fizic și moral către statele supuse, inclusiv către România, în dauna unor bune relații de vecinătate ale României cu Federația Rusă.
Menținând politicile de promovare a intereselor românismului din Basarabia pe aceeași linie anti-Rusia, se elimină șansele de reușită a proiectului unionist românesc și se menține adversitatea imparabilă a guvernului de la Moscova, cu toate riscurile de securitate pe care le presupune aceasta.
După cum am mai spus și am repetat, suntem convinși că proiectul unificator al românilor de pe cele două maluri ale Prutului nu se poate duce la bun sfârșit în adversitate cu Rusia. Federația Rusă de astăzi nu mai este nici Rusia țarilor și nici Uniunea Sovietică a lui Dzerjinski și Stalin. Federația Rusă este un stat modernizat, chiar dacă este în mod firesc marcat de mentalități eurasiatice și care are alte modalități de promovare a propriilor interese decât cele din epoca modernă și din prima parte a istoriei contemporane, când țarii și iudeo-bolșevicii au afectat grav sufletul națiunii române din Basarabia.
SUA și UE nu susțin în acest moment istoric proiectul reunificării românești, nu au nici cadrul diplomatic și juridic internațional necesar și nici interesul să o facă. Acționând în adversitate cu Rusia, atât România, cât și unioniștii din Republica Moldova, vor întâmpina mereu și adversitatea internă a rusofonilor din Basarabia. Cât despre teza reunirii celor două state în cadrul UE, aceasta este susținută de forțele economice care doresc acapararea resurselor de toate felurile ale estului Europei, inclusiv ale Republicii Moldova, în cazul reușitei proiectului de aderare a ei la UE și chiar în această perioadă de pregătire a țării în vederea aderării.
Apartenența Transnistriei la Republica Moldova este o frână în calea posibilului proiect re-unificator al celor două state românești. Transnistria este un teritoriu care nu a aparținut României, chiar dacă în Evul Mediu s-a aflat sub influența domnitorilor Moldovei și nu a fost niciodată revendicat de România, chiar dacă există populație românească pe acele meleaguri.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deși se afla sub ocupație militară și guvernare românească, Ion Antonescu a refuzat să anexeze Transnistria, cu toate că Germania l-a încurajat să facă acest lucru, respectând linia politică tradițională românească de a nu anexa teritorii care nu îi aparțin. Transnistria nu dorește unificarea cu România. Indiferent de dezvoltarea industrială a Transnistriei, liderii de la Chișinău trebuie mai întâi să renunțe la Transnistria, dacă vor dori să susțină unificarea cu România, sau să susțină o aderare la UE, iluzorie în acest moment istoric. Transnistria este calul troian folosit de URSS/Federația Rusă pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România și aderarea ei la euro-atlantism, în contextul actual, context care poate suferi modificări. Planificatorii din Occident doresc să inverseze rolul Transnistriei și prin proiectul de aderare a Republicii Moldova la UE și, eventual, la NATO (speră ei), regiunea separatistă să devină un cal troian al Occidentului în spațiul controlat de Rusia.
Donald Trump a declarat în 2018 că se pronunță ferm pentru o Europă a națiunilor, iar statele care nu vor urma SUA pe această linie politică „vor avea mari probleme”. De asemenea, el a declarat că va încerca să convingă fiecare stat european în parte de nevoia unei Europe a națiunilor. Această declarație dovedește că la Washington există și acest proiect alternativ pentru Europa, care este posibil a fi promovat în viitor de către diplomația americană.
Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către Federația Rusă, respinsă de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale, bazate pe o foarte tristă experiență istorică, are însă și avantaje. Mă refer la încetarea erodării energiilor naționale în interminabilele lupte politice interne, la stabilitatea piețelor comerciale, la reducerea/încetarea adversității rusofonilor în interiorul țării, la perspectivele unirii cu județele din sudul Basarabiei care au fost alipite Ucrainei după Al Doilea Război Mondial, la eliminarea adversității Rusiei față de Republica Moldova, ceea ce ar elimina majoritatea riscurilor actuale de securitate ale țării.
Republica Moldova depinde economic de Rusia, iar în interior, teritoriile care au aparținut României depind în mare măsură de economia Transnistriei, unde s-au făcut cele mai importante investiții în perioada Uniunii Sovietice. Sistemul interdependențelor economice din Republica Moldova a fost gândit în perioada stalinistă de așa natură încât astăzi proiectele unioniste se izbesc din fașă de raționamentele pornite din nevoi politico-economice care nu lasă loc sentimentalismelor de natură etnică și istorică.
Pe lângă aceste considerente, după lovitura militară de stat din decembrie 1989, România nu a oferit și nu oferă basarabenilor o situație prea atrăgătoare, din nici un punct de vedere. De altfel, chiar și refugiații din zone foarte sărace ale Africii și Asiei au ocolit România. Din această perspectivă sărăcia este un factor de protejare a etniei române de noi venetici, de care, de-a lungul istoriei, a avut parte din plin și care au devenit o forță distructivă a românismului, la dispoziția puterilor care de-a lungul timpului au stăpânit și exploatat pe români și resursele lor de toate felurile.
Basarabenii, ca și românii, fug de sărăcie în statele din vestul Europei. În multe cazuri, pentru basarabeni, România a fost și este doar o trambulină în drumul lor spre Occident. Privit din acest punct de vedere, prin acordarea cetățeniei române pentru basarabeni, România a contribuit doar la depopularea Republicii Moldova de o parte din tinerii ei români de elită și a permis serviciilor secrete rusești și ucrainene să-și consolideze agentura din România. Emigrarea basarabenilor este doar în folosul Occidentului care le folosește munca și priceperea și a structurilor de securitate rusești și ucrainene, care penetrează Occidentul prin agenți deghizați în emigranți.
Libertatea cuvântului și de circulație, care sunt de fapt câștigurile cele mai mari ale schimbării regimului socialist de stat, au fost obținute și de poporul de la est de Prut. Din acest punct de vedere, cândva important, basarabenii nu râvnesc la unirea cu România. În același timp, în România post-ceaușistă, a existat și mai există încă o parte a opiniei publice, inclusiv a clasei politice, care, fără să declare public, nu consideră unirea cu Republica Moldova ca fiind una utilă.
Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către UE și NATO, agreată la nivel popular de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale și la nivel mai înalt din interese economice și de influență are și dezavantaje. Dintre aceste dezavantaje, principalele se referă la certitudinea înstrăinării economiei și tuturor resurselor naturale ale țării către companiile străine, ca și la absorbția elitelor societății de către Occident, care înseamnă practic transformarea țării într-o colonie cu o situație economico-socială de perspectivă și mai grea. În toate statele supuse strategia a fost ca generației în timpul căreia se preluau economia și resursele să i se asigure temporar o creștere a nivelului de trai, căderea venind ulterior, când stăpânirea străină s-a consolidat deja.
Sunt convins de necesitatea eliminării implicării sentimentelor de orice fel în luarea deciziilor politice majore de către clasele politice de la București și Chișinău. Toate analizele politice și de securitate trebuie luate exclusiv pe baza rațiunii, fără dragoste, fără ură și de către patrioți suverani care să promoveze interesele românești, nu pe cele străine, care sunt majoritar altele.
În rest, nu putem decât să salutăm legăturile culturale, unirea simbolică dintre localitățile de pe cele două maluri ale Prutului și orice alte inițiative de cooperare bilaterală.
Erorile politico-diplomatice românești săvârșite privitor la activitatea de recunoaștere și de apărare a României Mari s-au datorat faptului că politicienii români ai epocii, care au avut multe merite foarte importante în realizarea statului național unitar român, nu au conștientizat faptul că momentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 nu înseamnă încheierea istoriei, nu au conștientizat faptul că istoria este în continuă evoluție și toate câștigurile politico-diplomatice trebuie consolidate continuu, că toate relațiile internaționale ale României trebuiau raportate la recunoașterea României întregite, obiectivul fundamental al istoriei țării. Istoria nu s-a încheiat la 27 martie/9 aprilie 1918 și continuarea nu a fost favorabilă României întregite. Drepturile istorice ale României asupra tuturor teritoriilor ei unite cu țara-mamă aveau nevoie de completare cu tratate solide de recunoaștere de către toate marile puteri a realității din acel moment istoric favorabil. România nu a vrut „să se facă frate cu dracul bolșevic” ca să „treacă puntea” recunoașterii alipirii Basarabiei și, ulterior, a acceptat să-și pună resursele țării la dispoziția intereselor economice ale unor state străine, fără să obțină recunoașterea apartenenței Basarabiei la trupul țării.
Relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări. Imposibilitatea gestionării conflictului cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS, de către guvernele regale române, a condus, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, la dispute și conflicte, care au escaladat și au determinat reorientarea politică a României către Germania și s-a ajuns la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944. A urmat înfrângerea, ocupația militară sovietică și impunerea regimului politic iudeo-bolșevic în România. Promovarea unui regim politic național-socialist, în ultima perioadă a domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în toată perioada dictaturii ceaușiste de dezvoltare, nu a fost suficientă pentru înlăturarea iudeo-bolșevicilor și în urma loviturii de stat din decembrie 1989, ei au preluat din nou puterea în România și au închinat țara unor forțe și interese străine.
Victimizarea de către istoriografia românească, din ultimele decenii, a pierderii Basarabiei, nu trebuie să excludă acceptarea contribuției erorilor politico-diplomatice românești la acest eveniment. Din analiza noastră, rezultă că pierderea Basarabiei de către România a fost în principal rodul imperialismului țarist și sovietic, dar și al erorilor politico-diplomatice românești, din perioada 1917-1922, când, ca să-l rememorăm din nou pe Viaceslav Molotov, guvernul de la București putea să obțină foarte mult, oferind în schimb, foarte puțin. De aceea, sunt tentat să afirm că am pierdut Basarabia pentru că Rusia nu a renunțat niciodată la ea, dar și pentru că noi, românii, nu am fost demni de ea.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu

[1]Această ofertă a fost transmisă președintelui României de către președintele Vladimir Putin, personal, prin intermediul Ambasadei României la Moscova.
[2] Este formula folosită de forțele interesate să alinieze Republica Moldova la UE.

luni, 17 noiembrie 2025

Program Electoral pentru o Românie Suverană

Motto: „Cetățeni suverani, instituții transformate, societate dreaptă și prosperă.”

Scrolhează sau dă click pe secțiunile de mai jos pentru detalii.

1. Introducere

România se află la o răscruce: instituțiile funcționează formal, dar suveranitatea reală aparține rareori cetățenilor. Programul combină principiile fabianiste (schimbare graduală, educație, reformă rațională) cu viziunea suveranistă PPRS, pentru a transforma treptat societatea într-o comunitate echitabilă și responsabilă.

Infografic sugerat: hartă cu etapele reformei treptate și iconițe pentru „educație”, „capital”, „instituții”.

2. Viziune

Democrație reală: cetățenii decid efectiv asupra bugetului și politicilor publice.
Poporul deține majoritatea capitalului național.
Educație civică și morală consolidată.
Patrimoniu cultural protejat și identitate națională promovată.
Reformă economică și financiară sustenabilă și etică.

Infografic sugerat: diagramă „Viziune 360°” – Politică, Economie, Educație, Cultură, Sănătate.

3. Obiective politice și strategii

3.1 Suveranitatea politică

Referendumuri permanente și inițiative cetățenești.
Revocarea aleșilor prin proceduri democratice.
Reforma constituțională pentru suveranitate reală.
Depolitizarea instituțiilor de control.

Click pentru detalii → Modalități de implementare, calendar, exemple de referendumuri digitale.

3.2 Suveranitatea economică

Distribuirea capitalului către cetățeni-proprietari.
Reindustrializare strategică: energie, agricultură, tehnologie.
Reformă bancară: bănci cooperative și finanțare pentru producție.
Taxare progresivă și redistribuire pentru proiecte sociale.

Infografic: piramidă a capitalului: „Poporul – Instituții – Proiecte strategice”.

3.3 Educație civică și morală

Curriculum civico-economic.
Campanii de conștientizare și seminarii.
Think tank suveranist-fabian pentru politici publice.

Click pentru detalii: liste de module educaționale și resurse online pentru cetățeni.

3.4 Identitate culturală și patrimoniu

Protejarea patrimoniului și susținerea proiectelor comunitare.
Media independentă și platforme digitale cetățenești.
Legislație pentru proprietate morală și economică a culturii.

Infografic: flux interactiv „Cetățeni → Patrimoniu → Decizii culturale”.

3.5 Justiție, securitate și sănătate

Judecători și procurori aleși și revocabili de cetățeni.
Participare civică în structuri de apărare.
Sănătate publică garantată, acces universal.

Click pentru detalii: mecanisme de revocare, participare și monitorizare cetățenească.

4. Calendar de implementare

Fază	Durată	Acțiuni principale
Inițiere	0–1 an	Comitet suveranist-fabian, forumuri publice, propuneri legislative
Legislativă	1–3 ani	Legi pentru referendum, revocare, distribuție capital
Transformare economică	3–6 ani	Capitalizare cetățeni, cooperative, reindustrializare
Cultură și educație	Continuă	Curriculum civico-economic, portal digital cetățeni
Consolidare democratică	5–10 ani	Rapoarte periodice, ajustări legislative, extindere model

duminică, 16 noiembrie 2025

Andre GAILLARD. Iudaismul și inventarea rasismului cultural

Despre autor.

biographie & informations

Nationalité : France
Né(e) le : 10/1922

Biographie :

Déporté en Allemagne pendant l’Occupation alors qu'il est étudiant en théologie, André Gaillard s’oriente à son retour de captivité vers la médecine.

Professeur des Universités, Médecin des Hôpitaux, il a publié, outre de nombreux articles médicaux pendant son activité professionnelle, quatre ouvrages concernant les religions: "Les Mythes du Christianisme", "Le Sionisme en Palestine/Israël : fruit amer du Judaïsme", "Le Judaïsme et l’invention du racisme culturel", "Les racines judaïques de l’antisémitisme".

son site : http://www.andre-gaillard.fr/Accueil.html

Rezumat

Cartea lui André Gaillard propune o teză radicală și profund controversată: că formele moderne de „racism cultural” își au originea în cadrul iudaismului antic și rabinic, iar nu în Europa modernă, cum afirmă istoriografia dominantă. Autorul încearcă să demonstreze existența unui dublu racisme:

„racismul evreiesc”, născut în interiorul tradiției iudaice prin ideea poporului ales, a impurității neamurilor și a transmiterii ereditare a apartenenței;
„racismul antievreiesc”, apărut ca reacție la primul și transformat, în epoci diferite, în anti-iudaism și antisemitism rasial.

Structura lucrării

Cartea este împărțită în două mari părți:

I. Rasismul evreiesc

Autorul interpretează textele biblice, talmudice și tradiția rabinică drept prime surse ale unei gândiri rasiale structurante, având ca axă diviziunea ontologică între evrei și non-evrei. El evidențiază:

mitul alianței divine cu un popor ales, considerat de autor drept o justificare timpurie a superiorității unei „rase” asupra alteia;
regula transmiterii matriliniare a identității, văzută ca instituționalizare a unei „rase perpetue”;
misticile pur/impur, care ar descrie o impuritate congenitală a ne-evreilor;
existența unei conștiințe de „popor-sânge” în tradiția rabinică;
forme de violență simbolică, teologică, juridică sau politică, culminând în modernitate prin sionism și statul Israel, descris de autor drept „ségrégationniste”.

Ideea principală: iudaismul ar fi generat un sistem de separare, excludere și autodefinire etno-racială, greu compatibil cu universalismul.

II. Racismul antievreiesc

Partea a doua urmărește geneza și transformarea ostilității față de evrei, de la lumea greco-romană la antisemitismul modern. Autorul arată:

că anti-iudaismul antic era în mare parte reacțional, adică răspuns la exclusivismul evreiesc;
că anti-iudaismul creștin a adaptat, la rândul său, logica „purității de sânge” (limpieza de sangre);
că antisemitismul modern (secolele XVII–XX) ar deriva, în ultimă instanță, din definirea evreilor ca grup rasial de către chiar tradiția iudaică;
că nazismul ar fi instrumentalizat o „racializare preexistentă”;
că lupta modernă împotriva antisemitismului este sortită eșecului atâta vreme cât nu se abordează și „rădăcinile iudaice ale gândirii rasiale”.

Concluzia autorului

Gaillard susține că:

există o continuitate între exclusivismul antic al iudaismului și formele contemporane de segregare sionistă;
antisemitismul nu este un mister istoric, ci un fenomen simetric și co-produs de două tradiții de gândire;
numai o critică lucidă a ambelor tipuri de rasism (evreiesc și antievreiesc) poate duce la diminuarea ostilității;
sacralizarea iudaismului și ritualizarea memoriei Holocaustului ar fi împiedicat o critică laică, serioasă, a tradiției iudaice.

În esență

Cartea este un pamflet teoretic care propune:

o definire largă a noțiunii de rasă și rasism (natural, cultural, reacțional);
o reinterpretare a iudaismului ca prima cultură care a produs o gândire rasială sistematică;
o analiză a antisemitismului ca efect în oglindă al unei alterități instituționalizate;
o critică radicală a sionismului și a Israelului în cheie de „proiect rasial modern”.

Préface…………………………………………………………………………….…. 4
PROPOS PRÉLIMINAIRES
Race, Racismes, Pensée raciale et racisme culturel ………………………………. 9
la notion de "race" : substratum du racisme
racisme "naturel" ; racisme "culturel" ; racisme "réactionnel"
la pensée raciale et le racisme culturel
Propos de sémantique : "judaïsme" ; la "judéité" ; la "race juive" ; "les Juifs" et "le Juif" ;
"les non-Juifs" ; "anti-judaïsme" ; "antisionisme" ; "antisémitisme"…………………… 16
Ière Partie
LE RACISME JUIF
Ch I – Le judaïsme antique et les prémisses de la pensée raciale ; la division
de l’humanité en Juifs et non-Juifs……………….…………………………….. 23
le mythe biblique de l'Alliance divine/peuple élu
la loi rabbinique de transmission héréditaire de la judéité
la mystique biblique du pur et de l’impur : l’impureté de nature des Gentils
les textes explicitant la division de l’humanité en Juifs et non-Juifs
Ch II – Le développement de la pensée raciale dans la sphère du judaïsme ;
racialisation des Juifs et racisme en "miroir" …………………………………… 32
une mystique de la "race" et du "sang " ; un peuple-race
la conscience de race inhérente au judaïsme
2
racisme de contamination ou racisme inhérent au judaïsme ?
l’altérité structurelle dans le judaïsme : fondement d’un double racisme
Ch III – La violence dans le judaïsme de l’Antiquité à la création
de l'État d'Israël.…………………………………………………………………. 42
une mystique de la violence
les violences physiques
les violences d’ordre psychologique
les violences symboliques : l’anti-christianisme dans la culture juive
Ch IV – L’État d’Israël et sa composante raciale………………………………. 56
le sionisme : un national judaïsme
une société à majorité raciste
un État ségrégationniste
Ch V – De quelques formes de violences autres que physiques au sein
de l'entreprise sioniste………………………………………………………………….69
les violences d'ordre juridique et administratif
les violences de langage
les violences verbales et comportementales de l'internationale sioniste
la violences des violences : le verrou sur la démocratie
Ch VI – De quelques conséquences de l’altérité Juifs/non-Juifs issue
du judaïsme…………………………………………………………………………. 82
la ghettoïsation territoriale et/ou spirituelle et le phénomène de double
conscience
la paranoïa
l'esprit de domination par le Verbe
la "haine de soi" juive : une névrose par auto-accusation
Conclusion sur le racisme juif ……………………………………………………… 92
un racisme largement méconnu
un racisme dont la régression est liée à celle du judaïsme
"racisme inhérent au judaïsme" et "racisme chez les Juifs"
2ème Partie
LE RACISME ANTIJUIF
Ch VII – L’hostilité antijuive (anti-judaïsme et racisme) dans
le monde gréco-romain………………………………………………………….... 96
rapports des Grecs et des Romains avec les étrangers en général
rapports des Grecs et des Romains avec les Juifs
Ch VIII – L'hostilité antijuive dans le christianisme européen jusqu’au
XVIIe siècle ; de la pureté de race juive à la limpieza de sangre chrétienne……. 101
l’anti-judaïsme chrétien
le racisme antijuif au Moyen-Âge et au début des temps modernes ;
les "Statuts de pureté du sang"
Ch IX – L'hostilité antijuive dans l’Europe intellectuelle des
3
XVIIe-XVIIIe-XIXe siècles……………………………………………………… 110
XVIIe siècle
XVIIIe siècle
XIXe siècle
Ch X – L'hostilité antijuive au XXe siècle en Allemagne et en France……. 117
l’eugénisme en Occident et son évolution vers le racisme
le racisme anti-Juifs dans l’Allemagne nazie
l’hostilité antijuive dans la France de Vichy
Ch XI – La racialisation des Juifs dans le judaïsme : clef du racisme antijuif. 130
le piège de l’antisémitisme
la racialisation des Juifs : facteur invariant de toutes les formes
du racisme antijuif
Ch XII – Un phénomène perpétuellement résurgent ou l’inanité de
la « lutte contre l’antisémitisme » …………………………………..……………… 138
l’hostilité nouvelle dans le monde islamique envers les Juifs
l’échec irrémédiable de « la lutte contre l’antisémitisme »
Conclusion………….……………………………………………………………… 150
Bibliographie …………………………………………………………... ……. .. 154
4
On ne peut pas faire l’économie d’une réflexion
sur le racisme dans la pensée et la tradition juives.
Henri Korn1
PRÉFACE
Un texte de plus sur le racisme ? Alors que ce sujet suscite chaque année nombre
d’ouvrages et d’articles peut-on encore, par quelque analyse théorique supplémentaire, avoir
l’espoir de réduire ce phénomène, source de multiples conflits, tantôt larvés, tantôt sanglants ?
À cette question la réponse peut être positive… Malgré l’abondante littérature en question, il
apparaît à l’évidence que des données relatives au judaïsme, dans le contexte duquel le
racisme s’est particulièrement développé au cours des siècles, sont restées jusqu’ici dans
l’ombre et que certains processus racistes sont toujours mal élucidés, le premier d’entre eux,
pourtant amplement étudié, étant celui dont les Juifs ont été victimes. Comprendre la nature
d’un mal endémique pour qu’il puisse être traité, ou mieux prévenu de façon efficace, clarifier
dans une perspective pédagogique un sujet volontiers controversé et parfois polémique
(puisque nous sommes contraints d’utiliser des mots nouveaux pour qualifier des situations
anciennes, faisant en somme de l’anachronisme philologique), proposer une base réflexive,
telles sont les raisons de ces propos.
Face au racisme en général, défini par les dictionnaires comme une « idéologie fondée sur
la croyance qu’il existe une hiérarchie entre les races, l’une, celle à laquelle on appartient,
étant vue comme supérieure, les autres inférieures », il s’agit d’abord de reconnaître qu’il
existe deux types caractérisés de racisme quant à leur source et leur devenir : l’un, génétique,
universel, inhérent à la nature humaine, l’autre acquis, contingent, d’ordre culturel. C’est cette
dernière forme qui nous intéresse essentiellement dans cette étude qui, par ailleurs, concerne
exclusivement le racisme développé dans la sphère d’influence du judaïsme, c’est-à-dire le
racisme dont les Juifs, en tant qu’héritiers directs du judaïsme, et les non-Juifs au contact de
cette culture peuvent être tantôt les acteurs, tantôt les victimes.
Dans cette perspective une question fondamentale s’est toujours posée : « Quelle est la
société qui, la première dans l’histoire de la sphère occidentale, a formulé une pensée raciale
et produit un droit codifiant des pratiques racistes au sens moderne permettant de lui
attribuer l’invention du racisme culturel ? »
Et dans cette étude concernant exclusivement le judaïsme une question non moins
essentielle attend une réponse : « Quelle est la société qui, la première dans l’histoire, a
racialisé les Juifs et, partant, généré du racisme ? »
Contrairement à certaines études selon lesquelles une pensée raciale structurée, avec le
racisme potentiel qui en découle, est un phénomène des temps modernes se situant soit dans
l’Europe chrétienne de la fin du XVe siècle, soit dans l’Europe bourgeoise du XIXe siècle, cet
essai montrera, d’une part, avec divers auteurs, que la pensée raciale est bien plus ancienne,
d’autre part qu’elle remonte par ses prémisses à l’Antiquité et plus précisément au judaïsme
rabbinique au seuil du premier millénaire. Il montrera aussi qu’il n’y a pas un racisme isolé à
l’encontre des seuls Juifs mais un racisme en miroir, disons un racisme juif et un racisme
antijuif, phénomène continu avec des manifestations paroxystiques.
On l’aura compris, il s’agit ici de l’étude critique d’un système de pensée directement
dépendant du judaïsme dans ce domaine sensible et délicat qu’est le racisme, cette idéologie
1 Histoire d’un adjectif, p. 199.
5
dont a été victime, chacun le sait, en temps et en intensité, une fraction notable des Juifs
d’Europe. De plus, alors que le racisme dans le contexte du judaïsme est habituellement vu
comme étant à sens unique – des agresseurs non-juifs contre des agressés juifs – nous
découvrirons ici un racisme spécifique, à savoir un double racisme dont les deux séquences
conjointes dépendent pour partie de la même source.
Si le judaïsme, comme toutes les entreprises humaines, porte des tares particulières dont
l’étude est à reprendre dans le sillage des grands critiques juifs que furent notamment
Spinoza2 d’abord ou, plus près de nous, Bernard Lazare, Maxime Rodinson et tant d’autres,
personne n’est plus convaincu que l’auteur de ces lignes que la pensée occidentale ne serait
pas ce qu’elle est sans l’apport éminent du judaïsme. Faut-il rappeler, dans le domaine de la
morale, que le commandement biblique « Tu ne tueras pas », même s’il fut inventé
précédemment par d’autres sociétés humaines et appliqué par les Hébreux aux seuls membres
de leur tribu, est devenu avec le relais du christianisme un monument de la conscience
universelle ? Faut-il rappeler l’apport du judaïsme dans le domaine de l’étude puisque nombre
de lauréats du Prix Nobel, même s’ils furent largement tributaires des cultures de voisinage et
notamment de celle de l’Occident, ont bénéficié pour une part notable d’une tradition d’étude
et de débat particulièrement active dans le judaïsme ? Mais le propos, ici, est tout autre. Par
delà les personnes et leurs responsabilités éventuelles, loin de toute idée d’offense et de
stigmatisation, et sans aucunement minimiser les souffrances qui leur furent infligées, il s’agit
de soumettre le judaïsme à un examen critique afin, notamment, d’apporter quelque éclairage,
d’une part sur l’antisémitisme considéré à tort par nombre d’auteurs comme largement
énigmatique dans son développement continu à travers les siècles, d’autre part sur le racisme
issu de cette tradition religieuse.
À cette méconnaissance du rôle néfaste de certaines données du judaïsme, deux raisons
paraissent primordiales. La première : le fait que le discours dominant, en rapportant
principalement les souffrances des Juifs donne à penser que le racisme n’existe pas chez eux.
Comme si le fait d’avoir souffert pendant très longtemps du racisme des non-Juifs excluait
pour eux toute responsabilité dans ce domaine et exonérait le judaïsme de transporter de
lourdes pesanteurs, comme si les Juifs ne faisaient pas partie du commun des mortels. En
effet, à l’idéologie perverse d’une culpabilité totale a succédé souvent celle, non moins
perverse, d’une innocence totale ! S’il est logique que l’histoire contemporaine soit
profondément marquée par le génocide, inédit à bien des titres, des Juifs européens par les
nazis, il reste que nombre d’auteurs sur le sujet omniprésent dans les médias de
l’antisémitisme se sont manifestement laissé subjuguer par le discours dominant, dans lequel
la mémoire récente se confond volontiers avec l’histoire.
La seconde raison permettant d’expliquer la méconnaissance du phénomène
« antisémitisme » réside, comme nous le verrons, dans le fait que les auteurs des multiples
travaux consacrés au racisme en général ne retiennent souvent comme critères du processus
que ses manifestations spectaculaires d’ordre physique en négligeant les multiples
manifestations d’un autre ordre (psychologiques, juridiques, diplomatiques, économiques,
verbales…) lesquelles, pour silencieuses, discrètes voire occultes qu’elles puissent être, pour
différentes qu’elles soient dans leurs expressions, n’en sont pas moins des violences
effectives, souvent plus efficaces que les premières quant au but poursuivi. Ici, la pensée
prévaut sur la force, la matière grise sur le muscle, le Verbe sur le poignard. Or, si le judaïsme
sioniste dans l’État d’Israël avec sa ségrégation institutionnelle, a généré depuis le milieu du
XXe siècle une explosion de violences de tous ordres que rapportent quotidiennement nombre
d’observateurs libres, nous dirons que le racisme juif n’avait guère comporté, pendant les dixhuit
siècles précédents, que des violences autres que physiques.
2 On sait qu’il eut en effet à subir de la part des rabbins, l’équivalent de l’excommunication chrétienne, le herem.
6
Ici, dans cet essai, des Juifs, en tant que tributaires de cette culture, vont être mis en cause.
Toute critique d’un système idéologique repose, certes sur des idées, mais aussi sur des faits
impliquant des personnes. C’est la loi du genre, difficile et délicate par nature. Elle l’est
d’autant plus ici que nous savons à quelles violences ont pu conduire dans le passé les
accusations portées à l’encontre des Juifs lorsque se déchaînaient propagande et persécutions.
Mais, à l’heure actuelle, face au repli marqué d’une partie notable du monde juif sur lui même
en un communautarisme exacerbé, repli qui l’empêche d’analyser sereinement ses difficultés
passées et présentes, le danger potentiel est considérablement moindre que celui qu’encourage
l’absence de critique. Si les Juifs, dans les pays occidentaux, ne courent plus de risques
majeurs pour leur vie ou leurs biens, il n’en est pas de même pour ceux qui vivent en Palestine
au nom d’une idéologie agressive, le sionisme, dont la confrontation avec cette autre idéologie
folle et largement réactionnelle à la précédente qu’est l’islamisme, peut logiquement conduire
à un conflit, tout à la fois inédit comme le veut l’histoire cette « science d’événements
toujours nouveaux », et à la mesure des capacités modernes de destruction massive. Comme
l’écrit Alain Finkielkraut3 à propos des Sionistes, « Imperturbables, ils présentent encore
Israël comme une solution, alors qu’il s’agit du lieu central où l’existence juive continue à
faire problème ».
Une autre difficulté, elle aussi inhérente au contexte moderne du judaïsme, vient s’ajouter
aux précédentes. Elle est relative à l’information. Si le christianisme, par exemple, donne lieu
de nos jours à de multiples critiques, voire à de véritables pamphlets sans que les chrétiens ne
s’offusquent vraiment et vouent les auteurs à la vindicte, on constate que, face aux critiques,
nombre de représentants du judaïsme apparaissent fébriles comme s’ils n’étaient pas tout à
fait en paix avec eux-mêmes, manifestent une grande intolérance et mettent volontiers en
oeuvre des tactiques d'intimidation, voire des pratiques de terrorisme intellectuel à l’égard des
opposants, qu’ils soient Juifs ou non-Juifs. Il s’ensuit que mes propos, soulignés par des
gardiens vigilants, ne manqueront pas de me faire accuser d'anti-judaïsme, voire de racisme
antijuif4, au prétexte que je dénonce des éléments propres au judaïsme… Face à ces
contempteurs volontiers adeptes de quelque théorie du soupçon deux questions se posent : Le
judaïsme serait-il la seule entreprise humaine à ne pas véhiculer de tels éléments ? Les Juifs
seraient-ils incapables de percevoir que la Bible et le Talmud, à l’instar de l’Évangile et du
Coran transportent, sous le sceau du sacré qui entrave la raison et suscite des interprétations
multiples, des données potentiellement pernicieuses ?
Le discours qui suit obéit en définitive à quelques orientations précises et à elles seules :
1° - Il s’intéresse avant tout à un système de pensée et non à des personnes : il ne s’agit pas de
juger des individus ou d’attribuer un niveau de gravité à leurs actes mais de mettre en lumière
les éléments du judaïsme qui les conditionnent.
2° - Il se situe dans le cadre de la résistance au racisme suscité par le judaïsme à la fois chez
les siens et chez les non-Juifs, racisme que le sionisme, en le cristallisant, en le concentrant en
3 Le Juif imaginaire, p. 157.
4 Ces accusations d’anti-judaïsme et d’ « antisémitisme » lancées à tout va par des officines ne reculant devant aucun moyen, y compris les plus moralement indéfendables, pour discréditer toute critique concernant le judaïsme ou des Juifs, ne sont pas sans rappeler l’"anti-philosophie" (ce courant du XVIIIe siècle dressé contreles Lumières, où s’illustrèrent particulièrement les Jésuites pour calomnier grossièrement des philosophes libres ne respectant pas les règles établies par l'Église) ou bien l’"anti-communisme", idéologie d’intouchabilité développée, à l’époque précédant l’extinction du communisme soviétique, par les cadres du mouvementallergiques à toute critique.
7
un lieu, a rendu manifeste au XXe siècle avec la colonisation de la Palestine et l’oppression
caractérisée d’un peuple.
Après une introduction consacrée essentiellement aux notions de race, de racismes, de
pensée raciale et à la sémantique dans le contexte du judaïsme, la première partie de cette
étude envisagera le racisme juif, la seconde partie le racisme antijuif. La première, consacrée
au sujet largement inédit qu’est le racisme chez les Juifs5, sera plus développée que la seconde
traitant du racisme antijuif des non-Juifs, de l’antisémitisme suivant le terme généralement
utilisé et au sujet duquel la bibliographie est d’une particulière richesse depuis la seconde
guerre mondiale. Sur ce dernier thème, ce qui compte avant tout c’est moins de rapporter des
données historiques largement présentes dans les ouvrages que de prendre quelque recul face
aux événements-phares que l’histoire a mis particulièrement en évidence, afin de distinguer
chez les acteurs de ce racisme la part de l’héritage et celle de l’invention. Quant à la
bibliographie consacrée au racisme des Juifs on peut dire qu’elle est quasiment inexistante
avant l’avènement du judaïsme sioniste, avènement qui, par delà tous les malheurs engendrés
dans les populations de la Palestine historique, permet d’apporter un éclairage nouveau sur la
culture issue du judaïsme.

vineri, 7 noiembrie 2025

Mircea Stănescu. VICTIMELE COMUNISMULUI ȘI „LEGEA MEMORIEI“

VICTIMELE COMUNISMULUI ȘI „LEGEA MEMORIEI“

PLANUL MEMORIEI

Orice dezbatere cu privire la aceste chestiuni trebuie să aibă în centru victimele. Altfel, ea nu are nici un sens.

Ieri, 4 august a.c., cea de-a doua organizație a victimelor – Federația Română a Foștilor Deținuți Politici – s-a pronunțat, prin vocea președintelui ei, Marcel Petrișor, adresând o scrisoare Președintelui Republicii, în care a spus că legea în discuție încalcă libertatea de conștiință și de expresie, și a solicitat rediscutarea ei (cf. http://www.rostonline.ro/2015/08/o-intrebare-domnule-presedinte/).

Din păcate, nu același lucru a făcut și principala organizație a victimelor, Asociația Foștilor Deținuți Politici, care s-a ilustrat printr-o tăcere asurzitoare, în condițiile în care oamenii obișnuiți așteaptă să audă vocea victimelor, comunicată chiar de structura lor autorizată.

Înțelegem postura D-lui Octav Bjoza – de subsecretar de Stat, de recent decorat de Președintele țării, în fine, de culpabilizat prin acuze de „legionarism“ –, și totuși: absența unei poziții în această chestiune vitală ar fi măcar de explicat.

Când ne referim la morții, mutilații și „reeducații“ comunismului nu vorbim despre „țărăniști“, „liberali“, „legionari“, „sioniști“ sau „regaliști“, ci despre victime-pur-și-simplu. Prin urmare, a face decupaje politice în acest câmp echivalează cu o a doua înmormântare a unor categorii de victime (și, probabil, pe vecie).

PLANUL ISTORIEI

Victimele comunismului sunt afectate direct de această lege.

1) Persoanele condamnate de regimul comunist pentru „crime împotriva umanității“, „crime de război“, „crime împotriva păcii“ au fost asimilate cu cele privind „dezastrul țării“, iar condamnările au vizat, în primul rând, nu să facă dreptate altor victime (evreiești, rrome), ci să distrugă vechea ordine „burgheză“, laolaltă cu membrii ei cei mai proeminenți.

2) Condamnările pronunțate de instanțele regimului comunist pentru „legionarism“ și „fascism“ au vizat, în prima sa perioadă, să distrugă principala organizație subversivă, Mișcarea Legionară, iar arestările și anchetele au avut ca scop să „probeze“ valabilitatea arestărilor, care se supuneau următoarei logici: „Decât să scape un singur legionar vinovat, mai bine să arestăm o mie de nevinovați“.

Prin urmare, când vorbim despre „legionari“, „fasciști“ arestați de regimul comunist, trebuie să avem permanent în minte că acesta nu făcea distincție între aderenții reali și cei presupuși (suspecți), la fel cum arestările, anchetele și condamnările nu aveau ca scop să-i disculpe pe cei din urmă, ci să le smulgă „mărturisiri“ (auto)incriminatoare.

Termenul „fascism“, luat separat, fără legătură cu legionarismul, este și mai problematic, căci nu privea aderența la vreun partid, la vreo grupare, la vreo ideologie, ci caracteriza rezistența în fața acțiunilor regimului comunist sau locul important pe care țintele îl ocupaseră în vechiul regim „burghez“.

În plus, multe dintre arestări erau făcute pe baza deciziilor interne ale Colegiului de conducere al Securității, adică fără a le trece printr-un proces, ceea ce înseamnă că nu era posibilă – nici măcar pentru acel regim terorist – vreo legătură a arestaților cu „fascismul“, „legionarismul“, „crimele de război“, „crimele împotriva umanității“ sau altele asemenea. Ele se numeau „condamnări administrative“.

Astfel, ceea ce regimul comunist numea „legionari“ și „fasciști“ reprezintă o realitate complexă, un ansamblu uman din care doar o mică parte erau legionari reali, și dintre aceia mulți condamnați nu pentru vreo faptă, ci pentru idei sau simpla apartenență la organizație, ori solidaritate umană, botezată și ea „ajutor legionar“. Prin urmare, majoritar, aceste victime nu doar că au fost nevinovate: ele nu au avut nici o legătură cu ideile și faptele incriminate.

ISTORIE ȘI MEMORIE

Or această versiune bolșevică asupra dreptului este reacreditată de noua Lege.

Încă ceva: s-a vorbit despre cifrele diverselor categorii politice arestate și deținute în închisori și lagăre, acțiune în care au fost antrenați, din nefericire, urmași ai victimelor comunismului, ei înșiși victime (li se spunea: „puii de năpârcă“!). Ba chiar, mai tragic, a apărut un fel de „luptă de clasă“ (să nu spunem „luptă de rasă“), un soi de „darwinism memorial“ între susținătorii diverselor categorii de victime: „țărăniști“ versus „legionari“ și viceversa. Această luptă a fost indusă, dar, ca orice acțiune de manipulare, ea se bazează pe naivitatea țintelor.

Date fiind considerațiile de mai sus, vom spune în clar: din punct de vedere istoric, această concurență, acest „stahanovism“ al cifrelor încarceraților, asemeni coliziunii dintre „sub-memoriile“ corespondente, este un nonsens.

În fine, o primă întrebare:

Dacă această Lege reinstituie viziunea bolșevică asupra dreptului penal, putem avea temeiuri suficiente să-i acuzăm pe inițiatorii ei de „bolșevism“? (Pentru „holocaustologi“ și „vânătorii de antisemiți“: n-am spus „iudeo-bolșevism“!) Răspunsul nostru este că nu, ci că, din contră: până și bolșevismul este bun, utilizabil adică, dacă scopul – memoria Șoah-ului – scuză mijloacele. C-așa-i în politică!

Și o a doua întrebare:

Așa se păstrează memoria unor victime (evreiești), afectând grav memoria altor victime (ale comunismului)? Aceasta este calea? Este oare adevărat, bine și drept?

Răspunsul, ca și viitorul, și în ciuda nocivului context creat, rămâne deschis.

București, 5 august 2015.

Ion Gavrilă Ogoranu a fost devotat Mișcării Legionare timp de 70 de ani până la moartea sa

Există întrebări pe care Petru Clej sau Dorin Dobrincu nu sunt în stare să și le pună, orbiți de ură, de conformism și de dogmatism. De ce ar fi penal sau imoral din partea cuiva, în cazul nostru din partea lui Ion Gavrilă Ogoranu, să fi fost devotat Mișcării Legionare?

O întrebare, pe care le-o pun eu lui Petru Clej și lui Dorin Dobrincu : A existat o Rebeliune Legionară sau doar o imensă înscenare organizată de autoritățile statului din ordinul lui Ion Antonescu, conducătorul Statului?

Martori ai evenimentelor din București, ca Pericle Martinescu, notează situații care nu concordă cu versiunea oficială din Pe marginea prăpastiei sau cu documente din arhivele militare.

Alte întrebări se pot pune admiratorilor necondiționați ai Mareșalului Ion Antonescu : Cum se explică decizia lui Ion Antonescu de a eradica Mișcarea Legionară, care era o mișcare naționalistă de tineret, cu câteva luni înainte de campania din Rusia? Este solidă motivarea acțiunii prin teza necesității de a disciplina radical societatea, aflată sub efectul dezordinii generate de instalarea Statutului Național Legionar, care ar fi periclitat concentrarea națiunii pentru pregătirile de război. Alienarea atât de radicală a tineretului naționalist față de proiectul militar antonescian se vede ca o crimă de les-națiune sau doar ca mișcare de orgoliu paranoic a militarului?

Foto: Dorin Dobrincu/Ovidiu Hațegan

Ion Gavrilă Ogoranu a fost devotat Mișcării Legionare timp de 70 de ani până la moartea sa – interviu cu istoricul Dorin Dobrincu

Articole • 10 Sep 2025 • Petru Clej • 2.405 vizualizări • 0 comentarii

Figura rezistentului anti-comunist legionar Ion Gavrilă Ogoranu a fost evocată recent în public, cu prilejul sesizării Curții Constituționale de către președintele Nicușor Dan în legătură cu propunere legislativă de combatere a extremismului. Șeful statului s-a referit la fundația care-i poartă numele, cerând clarificarea textului în legătură cu legionarismul, pentru a-l distinge de rezistența anti-comunistă de după 1945. Dar cine a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Profesorul Dorin Dobrincu, specialist în istoria mișcării de rezistență anti-comunistă din România a acordat un interviu pe această temă la G4Media.

Când a început legătura lui Ion Gavrilă Ogoranu cu Mișcarea Legionară?

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut în 1923, într-o familie modestă din satul Netotu, județul Făgăraș – astăzi Gura Văii, comuna Recea, județul Brașov. În 1934 a devenit elev al Liceului „Radu Negru” din Făgăraș, iar în 1936 a început să aibă legături cu Mișcarea Legionară. Într-o primă fază a făcut parte din „mănunchiul de prieteni”, pentru ca ulterior să intre în Frățiile de Cruce, organizația de tineret a Mișcării, cunoscută pentru structura sa ierarhică și ritualizată.

Activitatea lui Ogoranu s-a desfășurat preponderent în clandestinitate, în contextul interzicerii partidelor politice, democratice sau fasciste, și introducerea regimului de dictatură al regelui Carol al II-lea, în februarie 1938. Ieșirea din subterană s-a produs în septembrie 1940, când legionarii au fost cooptați la putere de generalul Ion Antonescu.

A participat la rebeliunea legionară din ianuarie 1941? Dacă da, a fost trimis în judecată?

În anul școlar 1940-1941, Ogoranu era elev în clasa a VIII-a de liceu (corespunzătoare clasei a XII-a de astăzi) și șef al Frățiilor de Cruce din liceul său, precum și al organizației din întregul județ Făgăraș. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, el a organizat o coloană de tineri legionari care a mărșăluit prin oraș, intonând „Sfântă tinerețe legionară”, imnul Mișcării Legionare.

Ogoranu a primit în 1941 o pedeapsă de 10 ani muncă silnică și degradare civică pentru – potrivit unor surse – participare la rebeliunea legionară.

Victoria lui Antonescu în confruntarea cu Mișcarea Legionară a dus la destructurarea acesteia, cu liderii cei mai importanți fugiți în Germania, cu alți lideri și mulți membri arestați, trimiși în judecată și condamnați. Unii dintre legionarii scăpați au continuat să activeze clandestin. În iunie 1941, înaintea izbucnirii războiului dintre Axă și URSS, mai mulți membri ai Frățiilor de Cruce din Făgăraș, între ei și Ogoranu, au făcut o excursie în munți, unde au ridicat o troiță cu însemne legionare. De asemenea, în august 1941, Ogoranu a participat la o ședință a șefilor de grup FDC din mai multe județe din țară, în Munții Sibiului.

La scurt timp după aceea, toți participanții la excursia din Munții Făgărașului, din iunie, plus alți câțiva, au fost arestați, anchetați de jandarmerie și înaintați Curții Marțiale din Brașov. Toți au fost condamnați. Ogoranu a primit o pedeapsă de 10 ani muncă silnică și degradare civică pentru – potrivit unor surse – participare la rebeliunea legionară.

Ce a făcut în timpul celui de-al doilea război mondial?

Ogoranu a stat aproape trei ani în închisorile de la Aiud, Vaslui și Alba Iulia, după condamnarea sa pentru activitate legionară. În aceste centre de detenție erau mulți legionari, ceea ce favoriza perpetuarea ideilor și practicilor Mișcării Legionare.

A fost eliberat în aprilie 1944, în urma unui decret de grațiere. La scurt timp a fost recrutat în armată și repartizat la un batalion de vânători de munte din Câmpeni, apoi a urmat o școală de subofițeri la Abrud. În paralel și-a dat examenele pentru ultima clasă de liceu.

După 23 august 1944 a promovat examenul de bacalaureat și a fost trimis la o școală de ofițeri în rezervă de la Câmpulung Muscel, unde însă nu a fost încadrat. În aceeași perioadă, s-a înscris la Facultatea de Agronomie de la Cluj, aflată în refugiu la Timișoara, unde avea să-și încheie și stagiul militar cu termen redus, în martie 1945. În același an, Facultatea de Agronomie a revenit la Cluj, unde a ajuns și Ogoranu.

Potrivit unor declarații târzii date în fața Securității, Ogoranu ar fi intrat în Partidul Social-Democrat în 1945, unde a rămas până în 1946. Este posibil ca această afirmație să fi fost o stratagemă menită să le sugereze securiștilor că avusese dubii în tinerețe, că se putea reabilita. Cert este că, odată ajuns la Cluj, Ogoranu a reluat activitatea în Frățiile de Cruce. Din februarie 1947 a preluat conducerea Frățiilor de Cruce din Ardealul de Nord. În această calitate a avut întâlniri atât cu grupuri de fedeciști din regiune, cât și cu superiori din structura legionară.

Când și în ce circumstanțe a început activitatea de rezistență anti-comunistă?

Siguranța a declanșat, la jumătatea lunii mai 1948, o amplă operațiune de arestare a activiștilor legionari din întreaga țară. Prevăzător și abil, Ogoranu a reușit să scape de arestare la Cluj și s-a refugiat, până în decembrie 1948, la ferma de stat din Rupea. Aici a evitat din nou reținerea, după care s-a ascuns la rude și prieteni din zona sa natală.

În primăvara anului 1949, Ogoranu a stabilit legătura cu mai mulți fedeciști din județul Făgăraș. Împreună au organizat întruniri în care comentau evoluțiile politice interne și internaționale. Întrucât se temeau să nu fie prinși, au decis să se retragă în munți, inițial pe durata verii. De altfel, câțiva dintre ei făcuseră același lucru în vara precedentă, fără ca acest lucru să-l știe autoritățile. Activitatea acestor opozanți anticomuniști s-a transformat treptat dintr-o fază de supraviețuire în clandestinitate într-o formă organizată de rezistență armată. Cei care au urcat în munți erau înarmați, dispunând de armament ușor, mai precis pistoale-mitralieră, puști și pistoale de diferite tipuri, muniție și grenade.

Cum activa Ion Gavrilă Ogoranu în timpul rezistenței? Era grupul său asumat legionar?

Partizanii din acest grup au folosit pentru desemnarea propriei lor organizații numele de „Grupul Carpatin Făgărășan” sau „Grupul 73 Carpatin de eliberare națională”. Unele dintre bonurile lăsate în timpul preluării unor produse de la stâne, cabane și ferme erau semnate „Armata Națională” sau „Rezistența Națională Grupul 72”. Autoritățile comuniste, în special Securitatea, se refereau la acest grup ca la „banda Gavrilă”. De altfel, pentru comuniști, toate grupurile de rezistență armată, indiferent de orientarea lor ideologică sau de componența politică, erau „bande”, termenul fiind folosit și în instituțiile implicate în acțiunile de reprimare, dar și în fața populației pentru delegitimarea partizanilor.

Coerența internă a grupului Gavrilă a fost asigurată, fără îndoială, de aderența membrilor la ideologia legionară. Acest lucru reiese cu claritate din sursele disponibile, atât din documentele de arhivă, cât și din mărturiile supraviețuitorilor.

Grupul a cuprins inițial 14 membri: Ion Gavrilă (Ogoranu) zis Moșu, Andrei Hașu zis Baciu (acesta a fost o perioadă, la început, liderul recunoscut al grupului), Laurian Hașu zis Laur sau Leu, Ioan Chiujdea zis Profesorul, Victor Metea, Gheorghe Șovăială, Ion Novac zis Nelu, Gheorghe Hașu zis Rucăreanu, Gelu Novac, Remus Sofonea zis Brâncoveanu, Ion Ilioiu, Ioan Pop zis Jean sau Fileru, Toma Pirău zis Porâmbu și Silviu Socol. Aproape toți erau legionari. Cei mai mulți fuseseră elevi ai Liceului „Radu Negru” din Făgăraș, câțiva dintre ei deveniseră studenți la diferite facultăți, alții erau tehnicieni sau elevi la școli tehnice, precum și un pădurar, un țăran și un militar în termen devenit dezertor. Unul singur – Ioan Pop zis Jean – fusese membru al Partidului Național Țărănesc. Faptul că se cunoșteau bine, că aveau încredere unii în alții, că aveau un istoric comun, că trecuseră prin experiențe asemănătoare i-a ajutat să reziste o lungă perioadă, în condiții extrem de dificile. Scopul lor era să evite capturarea, să încerce să reziste până la o eventuală schimbare de regim.

Coerența internă a grupului Gavrilă a fost asigurată, fără îndoială, de aderența membrilor la ideologia legionară. Acest lucru reiese cu claritate din sursele disponibile, atât din documentele de arhivă, cât și din mărturiile supraviețuitorilor. Precizez că Ion Gavrilă Ogoranu, care și-a publicat memoriile la câțiva ani după căderea regimului comunist, a fost o vreme foarte atent în legătură cu termenii utilizați pentru redarea orientării ideologice a grupului său. El a preferat inițial o retorică naționalistă și anticomunistă, fără etichete politice directe, într-un context în care ideologiile fasciste interbelice erau stigmatizate și cu aderență publică relativ redusă. Abia după ce notorietatea lui crescuse, în a doua jumătate a anilor 1990, Ogoranu a recunoscut explicit că el și aproape toți membrii grupului fuseseră legionari.

Acești partizani nu au avut legături cu vreun alt grup de rezistență, din altă parte a României, deși știau de existența unora. Au încercat chiar să intre în contact cu grupul Arnăuțoiu, din partea de sud a Munților Făgăraș, însă nu au reușit. Totodată, au intenționat să ia legătura cu Comitetul Național Român, care se constituise în lumea liberă, dar fără succes.

Chiar dacă erau obișnuiți cu zona în care acționau, partizanii au învățat în timp să folosească eficient terenul și resursele acestuia. Erau extrem de mobili, pentru a-i deruta pe securiști, milițieni și informatori. Ei se împărțeau de regulă în grupuri mai mici în special toamna, pentru a petrece anotimpul rece fie la diferite gazde, fie în bordeie construite în zone greu accesibile, inclusiv în munți. La sfârșitul primăverii se reuneau și urcau cu toții în munți. În timpul verii erau preocupați să adune provizii în locuri diferite, pentru a evita căderea mijloacelor de subzistență în mâinile autorităților.

Cei din munți au avut în permanență grijă să întrețină o bună relație cu populația locală. Ei au și fost ajutați de o extinsă rețea de sprijin, formată din rude, prieteni și cunoscuți, atât în localitățile zonei Făgărașului, cât și la stânele din munți, pe timpul verii. În acest fel partizanii au reușit să obțină găzduire, alimente, echipament, armament, muniții și informații.

Membrii grupului încercau să evite confruntarea cu trupele de Securitate sau Miliția. Au existat de-a lungul anilor mai multe situații în care lupta nu a putut fi evitată, înregistrându-se morți și răniți de o parte și de alta, în număr mic. Partizanii făgărășeni au anihilat, în 1951, un „grup de diversiune” format din agenți ai Securității.

Având în vedere acțiunile partizanilor – unele spectaculoase – Securitatea a plasat acest grup, de la începutul anului 1952, pe prima poziție între cele mai urmărite formațiuni de rezistență armată anticomunistă. Securitatea și Miliția au făcut eforturi susținute pentru combaterea grupului Gavrilă. Au fost mobilizate mai multe batalioane ale trupelor de Securitate, aduse din diverse regiuni ale țării. Au fost lungi perioade în care acționau în zona de operații până la șapte batalioane de Securitate, militarii fiind instalați în zone de pândă sau periind terenul. Rețelele de sprijin ale partizanilor au fost demantelate treptat, membrii lor fiind arestați, judecați și condamnați. Supraviețuirea partizanilor devenea tot mai dificilă. Sentimentul general în grup era de vânat hăituit de vânători tot mai numeroși.

Securitatea a organizat în prima parte a confruntării cu partizanii mai multe procese în care au fost incluși luptători capturați sau susținătorii lor, dar și unii neprinși. Astfel, în iulie 1951, Tribunalul Militar Stalin (denumirea de atunci a orașului Brașov) l-a condamnat la moarte în contumacie pe Ion Gavrilă Ogoranu, la fel și pe alți membri ai grupului.

Existența grupului Gavrilă s-a încheiat în 1955. Mai mulți membri ai acestuia au fost atrași într-o capcană întinsă de Securitate. După anchete intense, ei au fost judecați, alături de un număr important de susținători, de Tribunalul Militar Cluj, aflat în deplasare la Sibiu, în august 1957. Cinci partizani au fost condamnați la moarte și executați la Jilava, la 20 noiembrie 1957, iar un al șaselea câteva luni mai târziu, la 21 aprilie 1958.

Cum a reușit să scape de Securitate până în 1976? A fost pedepsit în vreun fel sau a intrat sub incidența amnistiilor din 1963 – 1964?

După cum am văzut deja, Ion Gavrilă Ogoranu fusese condamnat la moarte în 1951, pedeapsă reconfirmată în procesul din august 1957, în care a fost judecat în lipsă. Securitatea nu reușise capturarea sa, deși era liderul grupului, implicit ținta principală. Ogoranu petrecuse iarna 1954/1955 împreună cu un alt membru al grupului, iar în iunie 1955 și-a manifestat intenția de a părăsi zona sau chiar țara. Și-a găsit adăpost în satul Galtiu, comuna Sântimbru, actualul județ Alba, la Ana Săbăduș, văduva unui fost prieten – Petre Săbăduș, legionar, mort în închisoare. Practic a stat ascuns în gospodărie, unde doar câțiva oameni din familia gazdă știau de prezența sa. Ulterior avea să se căsătorească cu femeia care l-a adăpostit. Deși trăia ascuns, în anii 1970 Ogoranu și-a vizitat mama, în satul natal din Făgăraș.

Pentru că avea indicii că era căutat în continuare de autorități, Ogoranu a încercat în două rânduri, în anii 1970, să treacă granița în Iugoslavia, însă fără succes. El a urmărit și restabilirea legăturilor cu vechi cunoscuți, în special în Cluj, unde a făcut mai multe deplasări. Acolo a fost arestat de Securitate, la 30 iunie 1976. Trecuseră peste două decenii de când se afla pe lista cu cele mai căutate persoane de poliția politică.

Securitatea nu a renunțat, niciun moment, la capturarea lui Ogoranu. De-a lungul anilor au fost întocmite mai multe planuri ample, inițial sub numele de cod „Făgăraș”, apoi „Negoiul”. Fugarul era căutat practic în toată țara, în localități, mănăstiri, exploatări forestiere, case izolate; au fost cercetate inclusiv cadavrele descoperite în munți, în ipoteza că vreunul i-ar aparține.

Pentru că avea indicii că era căutat în continuare de autorități, Ogoranu a încercat în două rânduri, în anii 1970, să treacă granița în Iugoslavia, însă fără succes. El a urmărit și restabilirea legăturilor cu vechi cunoscuți, în special în Cluj, unde a făcut mai multe deplasări. Acolo a fost arestat de Securitate, la 30 iunie 1976. Trecuseră peste două decenii de când se afla pe lista cu cele mai căutate persoane de poliția politică.

Ce a făcut din 1976 până în 1989 la căderea comunismului?

După capturare, Ion Gavrilă Ogoranu a fost transportat la București, unde Securitatea l-a anchetat timp de mai multe luni, dar l-a lăsat în viață. Explicația pe care a oferit-o el – în memorii și în interviuri – era că salvarea lui se datora intervenției americanilor, în mod expres a președintelui Richard Nixon (care în 1976 nici nu mai era președinte, demisionase în 1974, n.r.). Nu există dovezi documentare care să susțină această afirmație. Este vorba doar de o legendă construită post-factum pentru a explica circumstanțele supraviețuirii. În realitate, faptele pentru care fusese urmărit penal Ogoranu se prescriseseră. După șase luni de anchetă, fostul partizan a fost eliberat. Până în 1989 a lucrat ca muncitor agricol, însă supravegheat constant de Securitate, așa cum se proceda cu toate persoanele considerate periculoase pentru regimul comunist.

A fost activ politic din 1990 până la moartea sa în 2006? A renunțat vreodată la crezul legionar?

După căderea regimului comunist, Ion Gavrilă Ogoranu a devenit foarte activ în spațiul public. Și-a publicat memoriile, a acordat interviuri, a susținut conferințe și a participat la manifestări comemorative dedicate rezistenței armate anticomuniste. Inițial, cum am precizat, a fost atent în privința asumării publice a concepțiilor sale politice. În cele din urmă, însă, a recunoscut deschis că a fost legionar, perspectivele sale asupra lumii rămânând evident tributare ideologiei împărtășite.

În anii 1990, a înființat Fundația Luptătorilor din Rezistența Armată Anticomunistă, pe care a condus-o ca președinte, cu sediul în locuința sa din Galtiu. S-a implicat și în Partidul Pentru Patrie, cu orientare legionară, unde a deținut, la un moment dat, funcția de președinte. La câțiva ani după moartea lui Ogoranu în 2006, acest partid avea să-și schimbe numele în Totul pentru Țară, dar a fost scos în afara legii în 2015.

Cum poate fi caracterizată fundația care-i poartă numele?

Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu” a fost înființată în 2008, cu scopul declarat al onorării și promovării memoriei luptătorilor anticomuniști. Cel mai vizibil reprezentant al acestei entități este Florin Dobrescu, care ocupă în prezent funcția de secretar. În fiecare an, în luna iulie, Fundația organizează „Zilele Rezistenței” la Sâmbătă de Sus, unde a fost ridicat, în 1995, un monument în memoria partizanilor din Făgăraș. Dobrescu este și organizatorul comemorării anuale, la 30 noiembrie, de la Tâncăbești, județul Ilfov, dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu și altor activiști legionari uciși în acel loc în 1938.

Foto: Facebook Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Florin Dobrescu a fost membru fondator, secretar general, apoi vicepreședinte al Partidului Pentru Patrie, iar în continuatorul acestuia, Partidul Totul pentru Țară, a ocupat funcțiile de secretar general și președinte executiv. La câțiva ani după desființarea acestui partid, el s-a apropiat de Alianța pentru Unitatea Românilor, fără a deține funcții publice. Ulterior a luat distanță față de această formațiune ultranaționalistă și de liderul său, George Simion. Întrebat expres, în decembrie 2024, Dobrescu a declarat că Fundația pe care o reprezintă nu îl susține pe Călin Georgescu în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Dobrescu a salutat, în iulie 2025, decizia președintelui Nicușor Dan de a ataca la Curtea Constituțională a României legea care incrimina antisemitismul și fascismul, cu referire explicită la legionarism.

Este evident că, în actualul context politic, o parte dintre susținătorii ideologiei legionare contemporane încearcă o repoziționare în spațiul public, apelând la retorica libertăților și drepturilor fundamentale garantate de statul de drept. Cu toate acestea, în esență, ei nu renunță nici la ideologia, nici la simbolistica extremismului românesc interbelic. În plus, ei încearcă o rescriere a istoriei, adaptată intereselor politice contemporane.

Puteți face o comparație între Ion Gavrilă Ogoranu și un alt rezistent anti-comunist, Toma Arnăuțoiu?

Ion Gavrilă Ogoranu și Toma Arnăuțoiu au condus două dintre cele mai importante, puternice și longevive grupuri de rezistență armată anticomunistă din România, active la sfârșitul anilor 1940 și în anii 1950. Grupurile lor au activat în același masiv muntos – Făgăraș –, primul pe versantul nordic, cel de-al doilea pe versantul sudic. Ambele erau formate din oameni cu experiență militară și/sau antrenați pentru activități clandestine, cunoșteau bine locurile în care acționau, erau familiarizați cu terenul dificil. Și unii, și alții erau motivați în lupta anticomunistă, erau cumva obligați să facă asta, pentru că alternativa era arestarea, judecarea și posibil execuția, cum s-a și întâmplat cu mulți dintre ei după capturare.

Diferențele dintre Ogoranu și Arnăuțoiu țin de orientarea ideologică și de apartenența politică. Ogoranu venea din rândurile Mișcării Legionare, după cum am menționat anterior. În schimb, Arnăuțoiu – care provenea din familia unui învățător, implicat politic în Partidul Național Țărănesc – a fost militar de carieră, participant la Campania din Vest, rănit în apropiere de Budapesta, în decembrie 1944. După disponibilizarea din armată, el a devenit membru al PNȚ și a fost activ în timpul campaniei electorale din 1946. Și grupurile de rezistență ale celor doi erau formate din oameni cu afiliere ideologică diferită. În timp ce în grupul lui Ogoranu aproape toți erau legionari, în cel al lui Arnăuțoiu predominau membrii sau simpatizanții partidelor istorice, în special țărăniști, zona Muscelului fiind un fief electoral tradițional al acestora.

În perioada postcomunistă, ambele grupuri au avut parte de o expunere publică semnificativă. Ogoranu s-a ocupat personal de promovarea memoriei grupului său, prin lucrări memorialistice, interviuri și conferințe. Grupul Arnăuțoiu a devenit cunoscut prin eforturile de documentare și de popularizare ale fiicei lui Toma, Ioana Voicu-Arnăuțoiu, care și-a descoperit identitatea familială abia după 1989. În cazul ambelor grupuri, la această redescoperire au contribuit și alți supraviețuitori, documentare de televiziune, inițiative muzeale și expoziționale, permanente sau temporare, precum și lucrările unor cercetători.