A plecat dintre noi, duminica,
19 iunie, în mod nedrept si prematur, discret, asa precum a și trait,
Mihnea BERINDEI, istoric, turcolog, dar, înainte de toate, cel mai bun, cel mai pătrunzator si cel mai eficace om al fostului Exil românesc... Personalitate internațional recunoscută a stîngii democratice anti-comuniste, din 1977, sufletul L.D.H.R., Liga pentru Apararea Drepturilor Omului în România,
cu sediul în exil, la Paris - pe care a reorganizat-o, transformînd-o
în cea mai credibila instituție a refugiaților români (încă de la
întemeierea, în țară, în 1923, de către Gh. Costaforu, fusese secția
românească a Federației Internaționale a Drepturilor Omului, F. I. D. H.- Paris) – de departe, realizarea sa majoră! -, a fost o mare conștiință civică și democratică românească,
o torță vie, curajoasa, neînfricată, care, de cînd a luat calea
Refugiului, în 1970, a ars neîntrerupt pentru libertatea Tării noastre.
Scoborîtor din mai multe ilustre familii boierești, cu numeroase
antecedente pașoptiste, el avea să onoreze această tradiție prin
actiunea sa înrudită puternic exact cu patosul și cu modelul progresist
pașoptist... Acum, la trecerea lui la cele veșnice, drapelele României,
pe care, cu devotament și infinită modestie, a slujit-o neîncetat, s-ar
cuveni să fie coborîte în bernă!...
Om de stînga, stia să
dialogheze însă, și avea legături excelente, cu toate celelate curente
politice democratice. Detesta extremismul, iubea moderația, echilibrul,
discreția, nu ridica niciodată tonul. Ca om educat, deprinsese acea
vorbire, tipic franțuzească, ”tout bas” domoală, dar profundă, din
adîncul coardelor vocale... Rolul său a fost esențial în stabilirea
contactelor, încă din anii 70, cu socialiștii lui Francois Mitterrand,
victorioși în alegerile din 1981, și cu presa de stînga (cotidianul Le Matin,
oficios socialist, devenit - prin Mihnea, si prin prietenul său,
ziaristul Bernard Poulet, batut grav de Securitate, la Ploiesti, în
aprilie 1982, în încercarea de a-l întălni pe disidentul Vasile
Paraschiv, și numit, ulterior, în 1984, sef de cabinet al premierului
Laurent Fabius - ziarul cel mai apropiat de exilul românesc, apoi Liberation si prestigiosul Le Monde, sau cunoscuta revista L”Alternative, consacrată Estului, a celebrului editor Maspero, care, în dec., 1982 a publicat legendarul Dossier Roumanie,
cu caricaturile fabulos-kamikaze ale incredibilului Mihai Stănescu,
etc...). De asemenea, si mai ales, întreținea relații la cel mai înalt
nivel politic (avea uși deschise pînă la Palatul prezidențial Elysee și
la Palatul Matignon, sediul primului ministru, era notorie prietenia sa
cu Jack Lang, mitologicul ministru al Culturii al lui Mitterrand – cel
cu Fete de la Musique, care se serbeaza, acum, în toată lumea, de ziua
Solstițiului de vară, și cu Noaptea muzeelor, dar și cel care, la
rugămintea lui Mihnea, l-a găzduit, vreme îndelungată, pe Paul Goma, în
casa sa, atunci cînd, în anii ”90, niște proprietari haini îl evacuaseră
– însă era în termeni buni și cu oameni din drepta democratică, precum bull-dog-ul gaullist Charles Pasqua...), sindical (cu precădere, sindicatul socialist CFDT, care a sprijint Sindicatul Liber din România - SLOMR, încă din 1979, dar și centristul Force Ouvriere), și intelectual - era în raport trainic cu Noii Filozofi,
cei care, la mijlocul anilor 70, au răsturnat perceptia Franței și,
practic, a întregii lumi asupra comunismului – miticii Bernard Henry
Levy, Andre Glucksmann, etc...
Tocmai aceasta critică venită
dinspre stînga, și implicarea presei și a oamenilor politici de stînga
(evident – din stînga democratica și anti-comunista, de la care se
revendica și el, și, modestamente, și eu - de regulă, socialistă, dar și
trotzkistă...), era marea noutate adusă de Mihnea Berindei, fată de
care regimul de la București (și, in general, toate regimurile
comuniste!) era neputincios și complet nepregătit.
Comuniștii erau obișnuiți și știau să se războiască la dreapta, dar o
critică de la stînga era total inedită pentru ei. La propriu, îi seca
drept la inima, îi scotea din minți! Era chiar punctul lor slab, talonul
lui Achille, și era exact ceea ce dispera mai mult și mai mult, și-n
cel mai înalt grad, regimurile comuniste. Practic, îi lovea fix în
moalele capului – unde nu se așteptau!... De departe, era critica cea
mai eficientă și mai devastatoare, un fel de veritabil antidot împotriva
comunismului! Dar, din păcate, acest fapt rămîne foarte puțin cunoscut
în România...
Pe cît de dificile și de trist notorii au fost,
după plecarea în exil, relațiile lui Mihnea Berindei cu tatăl său, ”un
academician aristocrat raliat regimului”, cum scria, eufemistic, Le Monde,
23 iunie a.c., pe atît Mihnea a rămas mereu fidel memoriei bunicului
său matern, reputatul istoric și om politic PNT, deputat, apoi ministru,
de origine basarabeană, Ion Hudița (decedat în 1982), unul dintre
oamenii care - citez din povestirile lui Mihnea – ”în pivnița casei sale
din Vatra Luminoasa, au pregatit Actul de la 23 August”, devenind
ministru al Agriculturii în guvernul Sanatescu, platind aceasta cu ani
grei de închisoare (Vlad Georgescu – ca și Mihai Botez, mare prieten al
lui Mihnea - în volumul sau Politica și istorie – cazul comunistilor români, scris, clandestin, în România și tiparit după ajungerea sa în exil, Editura Ion Dumitru,
Munchen, 1979 - l-a introdus in categoria dramatică a istoricilor care,
striviți in detenție, nu și-a mai putut relua, în nici un fel, după
ieșirea din pușcărie, activitatea științifică...) si s-a format,
devenind un veritabil fiu spiritual, la școala marilor Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pe care i-a continuat, însă pe linie politică...
Inceputul
exilului sau a fost unul foarte greu. Cu facultatea de istorie încă
neterminată la București, student în anul IV, cerînd azil politic în
Turcia, în 1970, cu ocazia unei minuscule burse de zece zile, a muncit
și ca gealap, cu cîrca, in pietele din Istambul, ca sa-si
cistige banii pentru a-si putea continua drumul spre Franta, cu o
”împotmolire” în Elveția (pînă acolo îi ajunseseră banii adunați în
Turcia...), unde a trebuit din nou să salahorească, pentru a sosi, în
sfîrșit, la Paris... Acolo a ajuns, după numeroase peripeții, muncitor
în fabrică (experiență care i-a prins bine în legăturile sale la
stînga...), înainte de a-si putea relua studiile, la E.H.E.S.S., celebra
Ecole des Hautes Etudes, ca elev al renumiților istorici N.
Beldiceanu - refugiat român - și Al. Bennigsen, și coleg și colaborator
apropiat al lui Gilles Veinstein... Ascultîndu-i ani de-a rîndul, din adolescență, la Radio Europa Liberă, discursul clar si liniar, înca înainte de-a ajunge eu însumi în Lumea Liberă, în 1983, a fost modelul meu de gîndire și de acțiune practică în ale exilului. Mai exact, încercam, cumva, chiar la propriu, sa-i ”fur meseria”.
Personal,
n-am întreprins nimic, din cîte organizam sau făceam și eu, mai ales în
Italia – unde-mi desfășuram cea mai mare parte din activitate, lucrînd
la Universitatea Catolică din Milano - sau în Elveția italiana, fără a-l
implica, sau fără a cere sa fie implicat / invitat și Mihnea
Berindei... Chiar fără voia lui explicită, uneori, strict, unilateral,
l-am considerat maestrul și mentorul meu. Să fie o doar simplă
întîmplare că singurele numere de telefon din Paris pe care, de fix de
33 de ani, le știu, pînă azi, pe de rost, sînt cel al tatălui meu și cel
al lui Mihnea?... M-am revendicat, întotdeauna, de la el... A fost,
pentru mine, un autentic amicus maior... Cît m-am bucurat
atunci cînd, după întoarcerea mea în Țară, post-Revoluția Liberatoare, a
acceptat sa-mi prefațeze un volum de scrieri din exil (Din Exil/După Exil,
București, Editura Univers, 1999)... Imi revin în minte multe,
nenumărat de multe, momente privilegiate petrecute în compania, împreună
sau în preajma lui, mai cu seamă înainte de Revoluția din Decembrie...
Cît
l-am și invidiat pentru a fi călcat, primul dintre noi, exilații,
pamîntul Tării eliberate, de îndata ce s-a putut, chiar în noaptea de 22
spre 23 decembrie, 1989, venind dinspre Russe, pe jos, - și pentru a fi
respirat, cel dintîi, aerul inebriant al Revoluției în marș biruitor! -
de unde sosise, aventuros, cu un avion al Armatei Franceze, aterizat la
Varna (în condițiile închiderii spațiului aerian românesc!...). Se
încheia, astfel, simbolic, și parabola a peste 40 de ani de Exil
românesc. Exilul, prin revenirea lui Mihnea în România, lua, oficial,
sfîrșit... I se mai întîmplase aceasta cuiva, și tot via Russe-Rusciuk,
provenind așișderea de la Paris: marelui C. A. Rosetti – eroul meu! -
primul dintre exilații pașoptiști revenit în Țară, după revocarea
interdicției de teritoriu, în vara lui 1857, ca urmare a înfrîngerii
rușilor (ce coincidență!) în Războiul Crimeii (acum era vorba de
Razboiul Rece...), și a Congresului de la Paris... Si atunci, revenirea
sa în Țară - ca și a lui Mihnea, 130 de ani mai tîrziu - marca faptul că
experiența Exilului se sfîrșise, cel putin pentru urmatorii fix 90 de
ani... Orice asemănare cu C. A. Rosetti și cu epoca pașoptistă –
predilecta mea, obiectul meu de studiu istoric – în cazul lui Mihnea, nu
este deloc întîmplătoare...
Imi amintesc, la întîmplare,
diferite episoade... L-am cunoscut prin toamna, 1983 – primăvara, 1984.
De-abia ajunsesem în iulie, 1983, – aveam 23 ani, neîmpliniți - în
Franța, unde aveam să petrec un an și ceva, compact - nu plecasem înca
în Italia... Obținusem însă, deja, azilul politic... Mi-l prezentase
tatăl meu, Alexandru Niculescu, care, deși, spre deosebire de mine, din
unele considerente pratice, nu ceruse, încă, statutul de refugiat, îl
invitase pe Mihnea să vorbeasca la seminarul său de română de la Univ.
Paris IV (v. România Literară, Nr. 26, 24 iunie 2016, p. 4),
care se afla încă în clădirea vechii Sorbone, nu se mutase încă la Grand
Palais... Ma frapase cît putea sa semene, fizic, cu Kogălniceanu...
Auzisem, din țară, de el, acea primă întîlnire, berea care-a urmat,
într-o cafenea din Place de la Sorbonne, mi s-au întipărit, pregnant, în
minte... S-au succedat, apoi, alte întîlniri, telefoane – ne
împrietenisem... Îl admiram! Tocmai deoarece știam că era cel mai activ,
cel mai bun... Prima demonstrație politică la care am participat, la
Paris, ca exilat, un marș în jurul ambasadei ”RSR”, de 8 mai 1985 (mă
întorsesem, în vacanța de Paște, de la Napoli, unde obținusem o bursă la
Institutul de istorie ”B. Croce”), ”Ziua Partidului”, cînd doream să
sabotăm o anemică recepție ”reseristă”, împărțind manifeste. Cum, la
cererea poliției franceze, demonstrația trebuia organizată în formă de
marș - pentru a nu se bloca accesul în clădirea reprezentanței comuniste
– ne-am constituit într-o coloană alcătuită din șiruri de cîte doua
persoane. Sorții au făcut ca eu să nimeresc repartizat de inițiatori
(Ioana si Maria Bratianu, Sanda Stolojan, Mihnea însuși, etc.), chiar
alături de Mihnea... Apoi întrevederea, cam în aceleași zile, cu
mult-regretatul arh. Stefan Gane, care tocmai crease, cu Mihnea și
alții, Asociația, în exil, pentru protecția monumentelor istorice din
România, ce denunța demolările ceaușiste, și la care am aderat... N-am
să uit vreodată că, la propunerea lui Mihnea, în 1986, am fost votat, de
către Adunarea Generală, drept reprezentant oficial al L.D.H.R., în
Italia... In toamna tîrzie, 1987, o emisiune, împreună, la care fusesem
invitați de reputatul moderator Claudio Mesoniat, de la Televiziunea
Elveției Italiene, de la Lugano (recent regăsit cu prilejul unei vizite,
în ianuarie, anul acesta, în Cantonul Ticino - în care l-am evocat și
pe Mihnea – de unde să știu eu ce avea să se petreaca cinci luni mai
tîrziu?...), alături de un alt important jurnalist, azi si el disparut,
Bruno Crimi (primul sosit, clandestin, la Brasov după revolta din 15
noiembrie) și de reputatul filolog Lorenzo Renzi, prietenul sau din
copilarie, dar și prietenul cel mai bun al tatălui meu, deci, un fel de
”unchi” italian al meu... Tocmai se născuse, sau era foarte mic, fiul
lui Mihnea, Vlad... Congresul Partidului Socialist Italian de la Milano,
din mai, 1989, sub egida regretatului prim-ministru Bettino Craxi, cel
mai anti-comunist partid italian, cînd, tot împreună, fiind invitați,
prin intermediul fostului disdent cehoslovac Jiri Pelikan (din 1979,
primul euro-deputat provenit din Est, ales chiar pe listele PSI...), am
avut șansa de a strînge mîna marelui disident rus Andrei Sacharov, de
doua luni, prin alegereile semi-libere, din martie, 1989, devenit membru
al Congresului Deputatilor Poporului din URSS (o super-găselnită a lui
Gorbaciov contra vechilor Soviete supreme, ce a deschis, irevocabil,
calea libertății!...), și de a sta, la propriu, pe scaun, lîngă Francois
Fejto, cunoscutul scriitor și exilat maghiar... La fel, o conferință a
revistei pro-disidentii di Est, Ottavo Giorno, a Sindicatelor
Italiene C.I.S.L., la Centrul acestora de la Badia Fiesolana, lîngă
Florența, prin noiembrie, 1988, în compania lui Wlodek Goldkorn,
refugiat polonez, ziarist la saptaminalul L”Espresso, a prof. Marco
Buttino, de la Univ. din Torino, și a prietenului jurnalist Gabriele
Nissim... Sau, la Venetia, în niște zile de toamnă cețoasă, tot din
1988, cînd Mihnea m-a însoțit în Arhivele Venției (conduse de buna sa
prietena, doamna Tiepolo, căreia m-a prezentat, descendentă a celebrului
pictor...), dar și cind sejurul ni s-a intrerupt, deoarece ziaristul
belgian Josy Dubie” tocmai revenise din calatoria sa clandestina în
România, în timpul căreia o cunoscuse, cazual, pe Doina Cornea - ce-i
daduse celebra scrisoare ascunsă într-o păpușă -, cu ceea ce avea să
devina celebrul documentar Desastre Rouge (pe care și eu am
reusit sa fac să fie difuzat pe canalul național RAI 2), un film ce avea
sa zguduie conștiințele europenilor... Intr-o seară, la Roma, într-o trattoria din centru, Mihnea m-a învățat, spontan, si cuvîntul hribi, pe care-l ignoram cu desavîrșire (și deoarece în Romania comunistă erau de negăsit...) – traducerea lui fungi porcini... Aceasta,
într-o lume în care întîlnisem români ce, din snobism, sau din prostie,
se prefăceau ca-și uitaseră limba, sau maimuțăreau accente străine, fie
și la numai cîteva luni de stat în vreo altă țară... Intîmplător să fie
oare și ca fiul sau se numește Vlad, desi Catherine, soția sa, este
franțuzoaică? Iată o formă de patriotism delicat și discret, atît de
tipic lui Mihnea, la care ar fi trebuit să reflecteze toți cei care,
gregar, la instigarea, directă sau indirectă, a național-comuniștilor
ceaușiști - dîmbovițeni, dar nu numai! - îi lansau, periodic, acuzații
de filo-maghiarism...
Tot atunci, printre confesiuni, în ajunul
unei dezbateri politice, pe teme românești, la Camera Deputaților (un
colocviu intitulat, sugestiv, Violările Drepturilor Omului în Era Ceaușescu,
14 octombrie, 1988, în organizarea caruia eram implicat și eu...), mi-a
marturisit plăcerea lui pentru un anume vin roșu sicilian, Corvo di Salaparuta. De-atunci,
nu pot sa nu ma gîndesc la Mihnea, atunci cînd mai mă re-întîlnesc, pe
undeva, cu aceasta licoare... Sau Colocviul consacrat lansării Operatiunii Villages Roumains,
în Italia, la sediul Cercului MondOperaio (sic!), revista teoretică a
Partidului Socialist Italian, prevazut pentru iulie, 1989, aminat apoi
pe noiembrie și, in sfîrsit, reprogramat pentru 10 ianuarie, deci după
victoria Revoluției, ceea ce l-a transformat într-o mare manifestație de
solidaritate cu noua România liberă... Si cine poate uita, dintre cei
care i-au fost beneficiari, celebrele telefoane în noapte,
adînc în noapte, date de Mihnea, în țară, diverșilor opozanți /
disidenți (dar și românilor aflați deja în Lumea Liberă, pentru
susținerea moralului, dacă se găseau în cumpănă existențială în momentul
solicitării azilului politic, cum a fost și tatăl meu, în vara lui
1985, doi ani după ce eu însumi obținusem statutul de refugiat – sînt
martor direct...), ce uneori pătrundeau, alteori nu, după zeci de
tentative încăpățînate, care-i umpleau, astronomic, factura de plată de
la France Telecom?... Precum cine mai poate șterge batjocura la
care a fost supus, în 1990, cînd, cu concursul unora, gen Dinu
Zamfirescu sau ”neo-refugiatul” ambasador Al Paleologu, și nu numai, a
ajuns să fie dat afară din Liga pe care, am vazut, de facto,
el însuși o crease și al cărei suflet fusese... Activ, nu a fost apărat
decit de cîtiva membri fondatori ai Ligii, ca Alain Paruit, Anne Colas
și sotul ei, avocatul Francois Planche... Ce putuse să fie, în acele
momente, în inima lui?...
După Revoluție, Mihnea s-a implicat în
numeroase inițiative, înȚara redevenită liberă, de la ideea fondării
Grupului pentru Dialog Social, în ultima zi a anului 1989, în cadrul
unei legendare întruniri, ținute la Universitate, după un concept al
prietenului său, marele opozant / disident Mihai Botez (ce, din 1986-87,
vorbise primul, în România, despre societate civilă și dialog social), și la lansarea Revistei 22, pînă la activitatea sa proteică în sînul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste și la îngrijirea volumelor de documente aferente...
Deși
am aflat că a existat un mesaj din partea primului-ministru, d.l Dacian
Cioloș, ce merită salutat, la dispariția unui om precum Mihnea, un omagiu public,
mai amplu, s-ar fi cuvenit... De aceea evocam, mai sus, oportunitatea
drapelelor coborîte în bernă – aceasta, tehnicamente, încă ar mai fi
posibil, vineri, 24 iunie, în timpul ceremoniei funebre de incinerare,
de la Venetia... Dar poate cel mai semnificativ și mai prestigios omagiu
i l-a adus marele cotidian Le Monde, datat 23 iunie, a. c.,
ce, prin pana cunoscutului jurnalist Marc Semo - de foarte tinar, ca
multi alții, format de Mihnea, și devenit un remarcabil expert în
problemele României – i-a consacrat aproape o jumatate de pagină, cu
fotografie, un autentic portret ce s-ar cuveni tradus si-n țară... O
onoare care, din cite știm noi, nu i-a mai revenit nici unui alt
român...
E bună decorarea lui, marți, 21 iunie, de către Seful Statului, d.l Klaus Iohannis, cu ordinul Serviciu Credincios, în grad de cavaler... Doar ca aceasta a intervenit – vai!-, numai post mortem... Recunosc,
rar nume de decorație mai potrivit pentru nobilul devotament al lui
Mihnea către poporul român, incluzînd aici, țin să amintesc în mod
special, și pe basarabeni – o direcție mare de acțiune a lui Mihnea,
după Revoluție, fiind ajutorarea Basarabiei bunicului sau... Dar,
totuși, de ce nu Steaua României, ordinul nostru suprem? Si de ce doar trapta cea mai modestă, cea de cavaler? De ce n-am avut, de asemenea, nici un fel de feed back, sau, și mai bine, vreo reacție publică, un comunicat,
o declarație, de la noul nostru ambasador la Paris, prietenul Luca
Niculescu, deși eu chiar și personal l-am anunțat - printr-o interpusă,
extrem de amabilă persoană - intempestiv, chiar duminică, 19 iunie, după
amiază, despre deces? Doar terenul de predilecție al acțiunii lui
Mihnea, în special înainte de Revoluție, a fost chiar Parisul, Franța,
în care a trăit, a muncit și a militat în folosul României celei
adevărate, vreme de peste 40 de ani...
Poate că o stradă, care
să-i poarte numele, ar fi un alt fel, durabil, de a-l omagia... Si - de
ce nu? - o altă stradă, care să se intersecteze, simbolic, cu prima, ar
trebui dedicată și ilustrului sau bunic – pe nedrept, mai degrabă uitat,
acum – , sus-amintitul Ioan Hudiță... Municipalitatea noului Primar
general, recent aleasa doamnă Gabriela Firea, s-ar onora pe sine dacă ar
pune în executare o atare sugestie – cum ar fi cazul și pentru alții
evocați aici - și nu numai - care așteaptă de ani de zile (stiu bine
asta întrucît eu însumi am făcut, reiterat, numeroase propuneri în acest
sens...): Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vlad Georgescu, Mihai
Botez, Noel Bernard, piața / piațeta pentru Radio Europa Liberă,
mult promisă încă de la decorarea, în 2001, de către președintele Ion
Iliescu, a fundamentalului, pentru istoria României, post de radio, -
slujit, cu abnegație, și de Mihnea - dar niciodată pusă în practică de
către edilii bucureșteni – sau de aiurea... Si de ce, oare, Academia
Română nu premiază volumele, exemplar editate de Mihnea, cu documentele
Comitetului Central? Măcar ultimul, aparut în 2015, și care s-ar
încadra, deci, în normele cronologice de acordare ale Academiei, n-ar
merita să fie distins?
In ultimis, un alt regret major
este că propunerea mea, datînd de anul trecut, de conferire, pentru
Mihnea, a meritatului - cu asupra de măsură - titlu de doctor honoris causa
al SNSPA, nu a apucat să fie finalizată, în ciuda aprobării sale de
către Consiliul Facultății de Stiințe Politice (la care, după
întoarcerea mea în țară, lucrez), în frunte cu decanul Cristian
Pîrvulescu, și cu concursul activ al unui alt bun prieten al lui Minea,
fostul opozant / disident, acum profesor și coleg SNSPA, Gabriel
Andreescu ... Hotărît lucru, timpul n-a mai avut răbdare... Totuși, joia trecuta, 23 iunie, rectorul nostru, Prof. Remus Pricopie, spontan, ne-a dat, nouă personal, o veste mare, dar și o speranță la care nu mai îndrăzneam să... sperăm: noutatea era că propunerea a trecut și de Senatul SNSPA, ceea ce înseamnă ca exista posibilitatea conferirii post mortem, întrucît iter-ul
se poate considera încheiat, iar Rectorul ne-a asigurat că se va angaja
in acest sens... Ar fi un caz fara precedent! Așadar, de facto, cel puțin, Mihnea este, deja, Doctor Honoris Causa al SNSPA, pentru prima dată, în țara lui...
S-a stins un om ne-pereche. A fost un erou al Exilului românesc... A fost şi eroul meu... SIT SIBI TERRA LEVIS!
București, la 20 iunie – 4 iulie 2016
