Diana Șoșoacă, acuzată de trădare

Plângere penală împotriva Dianei Șoșoacă, pentru trădare și comunicare de informații false. Ce fapte îi reproșează semnatarii









Autor: Daniel Groza
Joi, 06 August 2026, ora 14:53
6786 citiri

Diana Șoșoacă, acuzată de trădare FOTO Facebook/Diana Ivanovici Șoșoacă


Adrian Băzăvan și Asociația „Lupii Tricolori” au depus un denunț penal împotriva europarlamentarului Diana Șoșoacă, liderul SOS România, pentru trădare și comunicarea de informații false, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Semnatarii denunțului motivează demersul invocând „un tipar de conduită constant, unidirecțional și sistematic de intrare în legătură cu reprezentanți oficiali ai Federației Ruse și cu instrumente media ale statului rus, în contextul războiului de agresiune al Federației Ruse împotriva Ucrainei și al amenințărilor directe la adresa securității naționale a României”, pe parcursul a peste patru ani. Potrivit semnatarilor, faptele „expuse” rezultă din „surse publice”.

„Faptele expuse în continuare rezultă din surse publice, indicate în cuprinsul prezentei și centralizate în opisul de înscrisuri anexat. Ele conturează, pe o perioadă de peste patru ani (martie 2022-iunie 2026), un tipar de conduită constant, unidirecțional și sistematic de intrare în legătură cu reprezentanți oficiali ai Federației Ruse și cu instrumente media ale statului rus, în contextul războiului de agresiune purtat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, stat vecin României, și al amenințărilor directe la adresa securității naționale a României, stat membru al Uniunii Europene și al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, situat pe flancul estic al Alianței”, precizează autorii denunțului penal împotriva Dianei Șoșoacă.
Audiență la ambasadorul Rusiei
Potrivit sursei citate, primul moment invocat vizează audiența la ambasadorul Federației Ruse la București, Valeri Kuzmin, în 30 martie 2022, la aproximativ o lună de la declanșarea invaziei militare ruse în Ucraina, ocazie cu care a prezentat o propunere de „așa-zisă mediere a conflictului”, denumită „Pacea de la București”.

„Audiența a avut loc în afara oricărui cadru instituțional românesc, fără mandat din partea autorităților statului român și fără informarea acestora. Potrivit relatărilor de presă din epocă, obiectul discuțiilor l-a constituit „neutralitatea” României în contextul invaziei, participanții cerând totodată ca Ucraina să nu fie sprijinită militar. Ulterior, doamna Diana Iovanovici Șoșoacă a fost apreciată public de gruparea de hackeri pro-ruși Killnet, care i-a publicat fotografia”, se arată în denunțul penal.

Potrivit aceluiași document, între anii 2022 și 2026, Diana Șoșoacă a participat „în mod constant” la evenimentele organizate de Ambasada Federației Ruse la București, respectiv: la 3 noiembrie 2022, la recepția prilejuită de Ziua Unității Naționale a Rusiei; la 11 februarie 2023, la recepția de Ziua Diplomatului Rus; la 4 mai 2023, la recepția de Ziua Victoriei; la 12 iunie 2024, la recepția organizată de ambasadorul Vladimir Lipaev cu ocazia Zilei Naționale a Rusiei; la 12 iunie 2025, la recepția de Ziua Națională a Rusiei; la 9 mai 2026, la recepția de Ziua Victoriei.
„Presa a relatat, în martie 2023, că una dintre vizitele la ambasadă a avut ca obiect celebrarea „rezultatelor operațiunii speciale” în Ucraina, adică a rezultatelor războiului de agresiune aflat în desfășurare. Cu privire la recepția din 9 mai 2026, doamna Diana Iovanovici Șoșoacă a confirmat public, prin postare proprie și prin comunicatul oficial al Partidului S.O.S. România, că a discutat direct cu ambasadorul Federației Ruse, Vladimir Lipaev, și cu ambasadorul Republicii Populare Democrate Coreene, calificând aceste discuții drept „acte de demnitate națională””, menționează documentul citat.

Un al treilea motiv invocat de către semnatarii denunțului penal împotriva Dianei Șoșoacă îl reprezintă depunerea în Parlamentul României de către președinta SOS România a unui proiect de lege prin care se propunea denunțarea Tratatului de bună vecinătate cu Ucraina, precum și „anexarea” de către România a unor teritorii aflate sub suveranitatea Ucrainei, respectiv Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, Bugeacul (cu localitățile Cahul, Bolgrad și Ismail), Maramureșul istoric și Insula Șerpilor. Potrivit sursei citate, textul proiectului prevedea expres: „România anexează teritoriile istorice care i-au aparținut”.
„O astfel de atitudine ar echivala cu implicarea directă a României în război. Inițiativa reia public teza formulată anterior de fostul președinte rus Dmitri Medvedev, potrivit căreia România ar urmări anexarea unor teritorii ucrainene, teză utilizată de propaganda rusă pentru justificarea agresiunii și pentru fracturarea unității aliaților Ucrainei. Ca urmare a acestui demers, Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei a inițiat sancțiuni împotriva doamnei Diana Iovanovici Șoșoacă, calificând-o drept persoană care reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a Ucrainei”, se arată în documentul depus la Parchetul ÎCCJ.

Cerere de referendum pentru ieșirea României din NATO

Denunțul penal amintește și de cererea de referendum național pentru ieșirea României din NATO depusă de Diana Șoșoacă în iunie 2024, „în ultima zi a mandatului de senator și chiar înaintea preluării mandatului de membru al Parlamentului European”, susținând că România ar fi prinsă „sub bocancul NATO” și calificând Tratatul Atlanticului de Nord drept „cea mai agresivă, incitantă, periculoasă și potențial distructivă Alianță militară din istoria umanității”.

„Presa a remarcat că discursul este aproape identic cu comunicatul de instalare al ambasadorului Federației Ruse la București, Vladimir Lipaev, din aceeași perioadă, ceea ce constituie un indiciu de coordonare discursivă. Demersul, formulat în timp de război la granița României, vizează direct demontarea garanției politico-militare a statului, în sensul art. 149 din Constituție și al considerentelor Curții Constituționale”, argumentează semnatarii denunțului penal.

Scrisoare către Vladimir Putin

În același document se mai face referire la îndemnurile Dianei Șoșoacă privind „schimbarea fundamentelor democratice ale statului și la încălcarea ordinii constituționale”, dar și la scrisoarea adresată președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, în 16 martie 2025, după a doua respingere a candidaturii sale la alegerile prezidențiale, în care a calificat clasa politică românească drept „trădătoare”, și a exprimat disponibilitatea, în nume propriu și al partidului pe care îl conduce, „de a negocia pentru pace, de a lupta împreună împotriva neo-fascismului și de a ne uni eforturile”, a susținut că „avem teritorii românești deținute ilegal de Ucraina” pe care „le vrem înapoi” și a solicitat ca recuperarea acestora să fie avută în vedere în negocierile de pace purtate de Federația Rusă.

„Actul constituie o comunicare directă, scrisă și asumată public, adresată șefului puterii străine, cuprinzând o ofertă explicită de cooperare și solicitarea ca interese teritoriale ale României să fie tranșate prin intermediul acestei puteri, în afara oricărui cadru constituțional. Anterior transmisese o scrisoare și președintelui Statelor Unite ale Americii”, se mai arată în denunț.

Același document amintește de scrisoarea Dianei Șoșoacă adresată președintelui rus Vladimir Putin în martie 2025, de interviurile pentru Izvestia și Russia Today, dar și de participarea la Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg din iunie 2026, unde Șoșoacă s-a adresat direct lui Putin, în condițiile în care niciun stat european nu a participat la eveniment.

„În cadrul sesiunii plenare, aceasta i s-a adresat direct președintelui Federației Ruse, declarând, între altele: 'Românii nu vă urăsc', românii 'vor pace cu Rusia', poporul român nu dorește să ajute Ucraina 'nici cu bani, nici cu arme', România ar fi 'condusă de Bruxelles', România 'nu are președinte', precum și 'vrem să cooperăm cu Rusia. Nu suntem inamici', exprimându-și admirația față de Federația Rusă. Aceasta s-a prezentat drept lidera 'singurului partid de opoziție' și a refuzat să recunoască legitimitatea Președintelui României în exercițiu”, se mai arată în același denunț penal. 

Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Plângere penală împotriva Dianei Șoșoacă, pentru trădare și comunicare de informații false. Ce fapte îi reproșează semnatarii

 

Raportul Comisiei Elie Wiesel la 20 de ani: un document de referință și durabil

Pe 11 noiembrie 2024 s-au împlinit 20 de ani de când Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" a înaintat președintelui Ion Iliescu Raportul Final. Unul dintre vicepreședinții comisiei, Radu Ioanid, a acordat un interviu în exclusivitate la RFI România despre raport cu prilejul împlinirii a două decenii de la publicare. 

Publicat în: 10/11/2024 - 23:20Actualizat în: 03/07/2025 - 00:49

Evrei deportați în Transnistria de regimul de ocupație Ion Antonescu în 1941 © United States Holocaust Memorial Museum

De: Petru Clej

Publicitate

Reporter: Care au fost circumstanțele în care a fost formată comisia care a elaborat Raportul Final?

Radu Ioanid: Circumstanțele sau mai exact contextul în care a fost înființată Comisia Wiesel a fost unul neplăcut. Era neplăcut pentru că la începutul anilor 2000 în România exista un puternic curent negaționist și revizionist susținut de partide extremiste, dar de asemenea au fost notabile o serie de declarații extrem de controversate ale unor înalți demnitari români care au susținut că pe teritoriul de astăzi al României nu a existat Holocaust sau că evreii nu au fost principalele victime ale Holocaustului din România. Să spui că teritoriul de astăzi al României nu a existat Holocaust când acest teritoriu înglobează orașul Iași și sudul Bucovinei, dacă ne referim numai la exterminarea fizică a evreilor, este o prostie enormă.

Ce s-a întâmplat? Pe fondul eforturilor României de deveni membru NATO și al Uniunii Europene a reieșit clar că România nu poate urma un parcurs euro-atlantic și european fără a elimina simbolurile regimului Ion Antonescu, pentru că declarațiile controversate ale politicienilor români au stârnit proteste internaționale, practic o campanie de presă din care România, guvernul ei și președinția au ieșit foarte prost și aceasta a determinat un proces de reflecție privind poziționarea României față de această temă.

Reporter: Îmi amintesc de interviul acordat cotidianului israelian Ha’aretz de președintele de la acea vreme, Ion Iliescu,  în care menționa chestiunea cu teritoriul actual al României unde nu ar fi avut loc un Holocaust.

Radu Ioanid: Așa este și pot să spun că a fost o gafă monumentală, pe partea negativă, pe partea pozitivă însă președintele Iliescu s-a redresat rapid, sprijinind crearea acestei comisii.

Reporter: Cum a fost formată Comisia Wiesel?

Radu Ioanid: Au avut loc în primul rând negocieri între președinția României, autoritățile române, ministerul de externe, Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington, Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim, organizații evreiești internaționale și în felul acesta a avut loc stabilirea componenței comisiei.

Modul de lucru și rezultatul acestui efort colectiv a fost consensual, bazat întotdeauna pe documente, deci consens și documente, documente și consens.

Radu Ioanid 

Mai precis s-a stabilit ca Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, să fie președintele comisiei, iar comisia să aibă câte un vicepreședinte român, israelian și american. Membrii comisiei au fost istorici, supraviețuitori ai Holocaustului, lideri ai organizațiilor evreiești din România, SUA, Franța și Germania.

Reporter: Cât de dificilă a fost activitatea comisiei dat fiind că era compusă de oameni din mai multe țări?

Arhivele din România au fost larg deschise, în special arhivele Serviciului Român de Informații, ale Marelui Stat Major al Armatei, ale Ministerului de Externe, în mare parte și Arhivele Naționale, Federația Comunităților Evreiești din România, dar și fonduri de arhivă românești din Republica Moldova, Ucraina și Israel. A existat un fond imens de documente pe care l-aș evalua la aproape 10 milioane de pagini care a fost consultat.

Radu Ioanid

Radu Ioanid: Au avut loc trei întâlniri în plen, la Washington, București și Ierusalim, iar în paralel, membrii comisiei care s-au împărțit în grupuri de lucru în funcție de expertiza lor au elaborat capitolele raportului și recomandările finale. Modul de lucru și rezultatul acestui efort colectiv a fost consensual, bazat întotdeauna pe documente, deci consens și documente, documente și consens.

Reporter: Ați menționat documentele, care au fost principalele surse ale documentelor comisiei?

Radu Ioanid: Arhivele din România au fost larg deschise, în special arhivele Serviciului Român de Informații, ale Marelui Stat Major al Armatei, ale Ministerului de Externe, în mare parte și Arhivele Naționale, Federația Comunităților Evreiești din România, dar și fonduri de arhivă românești din Republica Moldova, Ucraina și Israel. A existat un fond imens de documente pe care l-aș evalua la aproape 10 milioane de pagini care a fost consultat.

Reporter: Deci marea majoritate a acestor surse erau românești.

Printre membrii comisiei, pentru că era important de acoperit tot spectrul de opinii legate de Holocaustul din România, au fost și membri naționaliști, poate unul chiar ultranaționalist. Lucrurile au decurs însă destul de bine, deoarece atunci când aceștia au avut obiecții și când au fost făcute afirmații controversate sau ne-sustenabile, pur și simplu ne-am dus la documente, iar documentele nu au cum să nu prevaleze. Deci aceste dificultăți au fost depășite prin evidența istorică, greu de contestat.

Radu Ioanid

Radu Ioanid: Fără îndoială. Că ele proveneau în larga lor majoritate din România, că proveneau de asemenea din Republica Moldova sau Ucraina, erau fonduri de arhivă create de instituțiile românești în timpul războiului și imediat după război.

Reporter: Ați vorbit de o abordare consensuală, totuși știu că au existat rezerve, mai ales din partea unuia dintre membrii comisiei.  

Radu Ioanid: Printre membrii comisiei, pentru că era important de acoperit tot spectrul de opinii legate de Holocaustul din România, au fost și membri naționaliști, poate unul chiar ultranaționalist. Lucrurile au decurs însă destul de bine, deoarece atunci când aceștia au avut obiecții și când au fost făcute afirmații controversate sau ne-sustenabile, pur și simplu ne-am dus la documente, iar documentele nu au cum să nu prevaleze. Deci aceste dificultăți au fost depășite prin evidența istorică, greu de contestat.

Reporter: Totuși, principala divergență a fost numărul victimelor evreiești ale Holocaustului din România: între 280 și 380 de mii. Am întâlnit oameni folosesc această furșetă ca să critice, să atace raportul.

Radu Ioanid: Trebuie să  vă spun foarte deschis că eu am fost împotriva acestei diferențe în estimare de la 280 de mii la 380 de mii. Această diferență de 30% între estimările unor istorici români și americani pe de o parte și a celor israelieni pe de altă parte privind numărul de victime a fost determinată de informațiile găsite în documentele de arhivă, informații statistice care nu sunt întotdeauna concordante.

Există anumite zone gri ale distrugerii fizice a evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța, Dorohoi și Transnistria, care au permis unor istorici israelieni să împingă, zic eu, cifrele în sus, cu care eu nu am fost de acord. A fost o soluție de compromis, părerea mea este că e mai bine să fii conservator în cifre și dacă realitatea ulterioară demonstrează că ai greșit, e mai bine să te duci în sus decât invers. Nu este o soluție ideală, dar atunci când lucrezi prin consens trebuie să faci și compromisuri, chiar dacă pot avea și consecințe nu tocmai plăcute.

Reporter: Diferența provine cumva din diferența de responsabilitate între România și Germania nazistă în uciderea de evrei?

Radu Ioanid: Responsabilitățile sunt clar delimitate în Raportul Comisiei Wiesel, aici lucrurile depind foarte mult de cifrele statistice emise în timpul războiului sau evaluări făcute imediat după război care variază. Spre exemplu, nu este clar nici astăzi care este numărul evreilor localnici care au murit sub ocupația românească a Transnistriei. Dacă avem cifre relative corecte în legătură cu masacrele de la Odesa, Golta sau Berezovka, sunt alte cifre care pot fi disputate. Ca atare, a intervenit acest compromis care nu este ideal, dar care a fost acceptat de ambele părți aflate în dispută cu această chestiune.

Reporter: Putem spune că este vorba, în principal, de regretatul istoric israelian de origine română, Jean Ancel.

Trebuie să spun că de la Raportul Comisiei Wiesel, care este un raport solid și bine documentat, au foarte lucruri noi și mult mai multe pentru că arhivele au continuat să se deschidă, mai ales Arhivele Naționale ale României, dar nu numai, iar astăzi am fi ceva mai exact în ceea ce privește statisticile, în orice caz știm mult mai mult decât în urmă cu 20 de ani.

Radu Ioanid

Radu Ioanid: Așa este. El a fost un mare și serios cercetător al Holocaustului din România. A avut o poziție extrem de favorabilă a romilor și a sorții lor sub administrația Antonescu spunând “au murit cu noi la Bug, fac parte din istoria noastră”. Aici a avut un punct de vedere spre maximalist, cu care nici eu nici colegii noștri americani nu au fost de acord, dar din nou, aceasta a fost situația.    

Trebuie să spun că de la Raportul Comisiei Wiesel, care este un raport solid și bine documentat, au foarte lucruri noi și mult mai multe pentru că arhivele au continuat să se deschidă, mai ales Arhivele Naționale ale României, dar nu numai, iar astăzi am fi ceva mai exact în ceea ce privește statisticile, în orice caz știm mult mai mult decât în urmă cu 20 de ani.

Reporter: Au trecut 20 de ani, care ați spune că au fost efectele publicării acestui raport?

Radu Ioanid: În primul rând, dacă ne uităm la recomandările Raportului Final al Comisiei Wiesel, putem spune că mare parte a lor au fost aplicate în practică. Ar trebui să ne uităm cu atenție la acest raport în comparație cu țările din jurul României și nu numai, pentru că România a făcut din punctul de vedere al asumării responsabilității Holocaustului mult mai mult decât alte țări europene și poate că noi, Ministerul de externe și diplomația română, ar trebui să facem mai mult ca să subliniem acest lucru pentru că este un lucru extrem de pozitiv.

Revenind la impactul Raportului Comisiei Wiesel și impactul său în România, el se resimte foarte clar la nivel politic și instituțional. Mare parte a recomandărilor raportului, așa cum am spus, au fost implementate, crearea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România care derulează activități de diseminare a informației și educației despre Holocaust, desemnarea zilei de 9 octombrie drept Zi Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, Monumentul Holocaustului care este un monument major la București. Să menționăm că din anul școlar 2024/2025 s-a introdus la nivel de liceu disciplina obligatorie Istoria evreilor și a Holocaustului.

Trebuie spus de asemenea că există o serie de aspecte nefinalizate. Educația la nivel universitar privind istoria Holocaustului din România este redusă, recomandările privind diseminarea în masă a unor inserții din raport s-au realizat foarte parțial, deci există lucruri care ar fi putut să fie făcute mult mai bine, nu putem fi nici festiviști și nici triumfaliști când vorbim despre acest raport și impactul său.

Reporter: Mai ales că în ultima vreme au apărut niște manifestări de exacerbare a negaționismului Holocaustului și se observă o lipsă a reacției viguroase din partea autorităților.

Radu Ioanid: Da, depinde însă de autorități. Se observă un reviriment al retoricilor naționalist-revizionisteîn ceea ce privește Holocaustul din România, putem să analizăm aceste prin prisma apariției și dezvoltării unor curente naționalist-populiste, care fac apologia unor membri ai Gărzii de Fier, a ideologiei legionare și a liderilor regimului Antonescu.

Aici este vorba și de pasivitatea justiției românești când este vorba de astfel de cazuri. Nu este acceptabil ca în România de astăzi să existe lideri politici care să strige în gura mare “Trăiască Legiunea și Căpitanul!”.

Vom vedea cu acționează justiția din România în astfel de cazuri, ceea ce s-a întâmplat până acum în materie de revizionism, de negaționism al Holocaustului, din punctul de vedere al justiției românești nu arată deloc încurajator.

Membrii Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România:

Președinte: Elie Wiesel

Vicepreședinți: Tuvia Friling (Arhivele Statului, Israel), Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București) și Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Membri: Ioan Scurtu (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București, secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București), Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim), Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian), Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American), Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreiești, București), Liviu Beris (Asociația Supraviețuitorilor Holocaustului din România), Randolph Braham (Universitatea din New York), Irina Cajal Marin (Federația Comunităților Evreiești din România), Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie A.D. Xenopol, Iași), Ioan Ciupercă (Universitatea Al.I. Cuza, Iași), Alexandru Elias (Federația Comunităților Evreiești din România), Alexandru Florian (Universitatea Dimitrie Cantemir, București), Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie European, Paris), Hildrun Glass (Universitatea Ludwig Maximillian, München), Menachem Hacohen (Marele Rabin al României), Vasile Ionescu (Centrul Romilor Aven Amentza), Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naționale Istorice Centrale, Bucurețti), Daniel S. Mariaschin (B’nai Brith International), Victor Opaschi (consilier prezidențial), Andrei Pippidi (Universitatea București), Ambasador Meir Rosenne (Israel), Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv), Michael Shafir (Radio Europa Liberă Radio Libertatea), Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA), William Totok (Institutul de Istorie, Germania), Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv), George Voicu (Școala Națională de Științe Politice și Administrative), Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

(Hotărârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 436 din 17 mai 2004)

Radu Ioanid a fost unul dintre cei trei vicepreședinți ai Comisiei Wiesel © X Radu Ioanid

Dr. Radu Ioanid a fost cerecetător la Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington (1989 - 2000) și director al Diviziei de programe arhivistice internaționale a Muzeului Memorial al Holocaustului (2000 - 2020). Din 2020 este Ambasadorul României în Statul Israel.  

Comuna arădeană Tauţ recuperează, în urma unei decizii judecătorești definitive, peste 8.700 de hectare de păduri şi terenuri arabile

Comuna arădeană Tauţ recuperează, în urma unei decizii judecătorești definitive, peste 8.700 de hectare de păduri şi terenuri arabile date de o instanţă unei familii în 2006 în baza unor documente falsificate
SURSA https://www.g4media.ro/comuna-aradeana-taut-recupereaza-in-urma-unei-decizii-judecatoresti-definitive-peste-8-700-de-hectare-de-paduri-si-terenuri-arabile-date-de-o-instanta-unei-familii-in-2006-in-baza-unor-documente-fal.html
20 mai 2026
•14356

Redacția•

Prefectura Arad a obţinut o victorie definitivă în cazul satului Nadăş, unde peste 8.700 de hectare de păduri şi terenuri arabile au fost date unei singure familii în urma unei sentinţe a Judecătoriei Ineu din 2006, care a fost desfiinţată de judecătorii din Braşov, transmite Agerpres.

„Ieri, prin decizia civilă a Tribunalului Braşov, irevocabilă, a fost desfiinţată definitiv sentinţa civilă nr. 657 din 2006, a Judecătoriei Ineu, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară, respectiv revenirea suprafeţei de 8.742 de hectare de teren forestier din proprietatea familiei Colţeu, care o dobândise prin sentinţa desfiinţată, în patrimoniul statului român şi în administrarea Direcţiei Silvice, respectiv în patrimoniul comunei Tauţ. Vedem, aşadar, finalul unui periplu judiciar care a durat aproximativ 20 de ani”, a anunţat, miercuri, prefectul judeţului Arad, Mihai Paşca.

El a amintit că în acest caz Comisia Judeţeană de Fond Funciar Arad a promovat o cere de revizuire a sentinţei civile din 2006, prin care a solicitat desfiinţarea hotărârii Judecătoriei Ineu, pentru că „s-a întemeiat pe un înscris fals, respectiv acel certificat de calitate de moştenitor”.

Prefectul a mai spus că, iniţial, Judecătoria Braşov a admis cererea de revizuire, iar prin actuala decizie a Tribunalului Braşov a fost respins recursul declarat de familia Colţeu. 

„Acest deznodământ este prea puţin meritul prefectului, cât este meritul echipei de consilieri juridici ai instituţiei”, a subliniat Mihai Paşca.

În 2006, Judecătoria Ineu a admis o plângere a soţilor Viorica şi Mihai Colţeu prin care cereau anularea unor hotărâri din 2005 ale Comisiei judeţene şi Comisiei locale Tauţ pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. Instanţa a dispus reconstituirea în favoarea reclamanţilor a dreptului de proprietate în natură pentru suprafaţa totală de 8.742 hectare de teren şi pădure, împreună cu clădiri sau alte construcţii aflate pe acestea.

Opt ani mai târziu, în urma unor expertize grafologice realizate la cererea procurorilor DNA, s-a constatat că la baza retrocedării terenurilor au stat o serie de documente falsificate.

Ulterior, magistraţii Curţii de Apel Timişoara au desfiinţat certificatul de moştenitor şi alte acte care au stat la baza retrocedării extravilanului satului Nadăş.

La finalul anului 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis ca familia Colţeu să plătească despăgubiri Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva prin Direcţia Silvică Arad, respectiv suma de 1.190.945 lei, reprezentând profitul înregistrat ca urmare a exploatării forestiere şi altor încasări făcute de-a lungul anilor de pe urma suprafeţelor dobândite în 2006. De asemenea, au fost decise despăgubiri şi pentru Primăria Tauţ, în sumă de 758.342 lei, reprezentând subvenţii acordate în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă pentru păşune, pentru perioada 2007-2013, la care se adaugă dobânzile aferente.

Familia Colţeu s-a judecat ani de zile cu mai multe instituţii ale statului şi cu săteni cu privire la aceste terenuri.

În ceea ce priveşte latura penală, faptele s-au prescris.

Complexul Educațional Laude-Reut, Ceremonia de absolvire a celei de-a XVII-a generații a cursului de Diplomație și Relații Internaționale

 

Complexul Educațional Laude-Reut, Ceremonia de absolvire a celei de-a XVII-a generații a cursului de Diplomație și Relații Internaționale

Autor: Crişan Andreescu

Ceremonia de absolvire a celei de-a XVII-a generații a cursului de Diplomație și Relații Internaționale din cadrul Complexul Educațional Laude-Reut s-a desfășurat în Sală Gafencu a Ministerul Afacerilor Externe.

În data de 19 mai 2026, în prestigioasa Sală Gafencu a Ministerul Afacerilor Externe al României, a avut loc ceremonia de absolvire a celei de-a XVII-a generații a cursului de Diplomație și Relații Internaționale din cadrul Complexul Educațional Laude-Reut, singurul program preuniversitar din România dedicat studiului diplomației, relațiilor internaționale și afacerilor globale. Evenimentul a reprezentat un moment de referință dedicat excelenței academice, dialogului internațional și formării noii generații de lideri, într-un cadru care reflectă parteneriatul solid dintre educație și mediul diplomatic instituțional.

Într-un cadru solemn și inspirațional, 84 de liceeni au fost celebrați pentru finalizarea unui parcurs educațional complex și interdisciplinar, construit în jurul valorilor diplomației, cooperării internaționale, responsabilității civice și leadershipului.

Evenimentul s-a desfășurat în prezența unor înalți oficiali ai statului român, ambasadori și diplomați, reafirmând parteneriatul solid dintre Ministerul Afacerilor Externe al României și Complexul Educațional Laude-Reut în susținerea educației de excelență și a formării noii generații de tineri implicați activ în viața internațională și în promovarea valorilor dialogului și cooperării globale.

Ceremonia a fost moderată de Diana Năsulea, profesor de diplomație și relații internaționale în cadrul Complexului Educațional Laude-Reut.

Au susținut alocuțiuni:

Clara-Alexandra Volintiru, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României, care a transmis mesajul de susținere al Ministerului Afacerilor Externe pentru inițiativele educaționale dedicate diplomației și relațiilor internaționale; 
Tova Ben-Nun Cherbis, Președinte și Fondator al Complexului Educațional Laude-Reut, care a subliniat importanța educației ca instrument de formare a unor tineri responsabili, implicați și conectați la realitățile internaționale contemporane;

Excelența Sa, Dr. Lior Ben-Dor, Ambasadorul Statului Israel în România, care a evidențiat rolul educației și al dialogului intercultural în construirea unor punți durabile între comunități și generații;

Excelența Sa, Emil Hurezeanu, fost Ministru al Afacerilor Externe al României, membru al Laude-Reut Board of Trustees, mentor și coordonator al clubului de diplomație „Diplomacy 360” din cadrul Complexului Educațional Laude-Reut, care a vorbit despre responsabilitatea tinerei generații de a înțelege și susține valorile diplomației și ale democrației europene; 
Diana Năsulea, profesor de diplomație și relații internaționale în cadrul Complexului Educațional Laude-Reut, care a evidențiat parcursul educațional și implicarea elevilor în proiectele academice și de simulare diplomatică desfășurate în cadrul școlii.

Un moment special al evenimentului a fost reprezentat de intervențiile elevilor implicați în proiectele de diplomație și leadership internațional ale școlii:

Alexandra Mazilu, elevă în clasa a X-a și câștigătoarea Premiului I la Concursul de Public Speaking din cadrul Conferinței Internaționale de Diplomație și Afaceri Globale „2Day Ambassador” 2026, unde a reprezentat Statele Unite ale Americii; 
Matei Calotă, elev în clasa a XI-a și Secretar General al Conferinței LaudeMUN;
Sofia Radu, elevă în clasa a X-a și Vicepreședinte al Adunării Generale a Conferinței LaudeMUN.

Vezi și: LaudeMUN 2026 - O nouă ediție pentru dialogul democratic și diplomația internațională

Aceștia au prezentat experiențele și competențele dezvoltate în cadrul programelor educaționale dedicate diplomației, negocierii, dezbaterii și leadershipului internațional.

În continuarea ceremoniei, elevii au recreat o simulare de Parlament European având ca temă „Propunere de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind protecția minorilor pe platformele de social media”, exercițiu academic care a demonstrat nivelul ridicat de pregătire, gândire critică și capacitate argumentativă al participanților.

Momentul central al evenimentului a fost ceremonia de înmânare a diplomelor, coordonată de Dan Șandru, Director de Studii al Complexului Educațional Laude-Reut, alături de Tova Ben-Nun Cherbis, Clara-Alexandra Volintiru și Excelența Sa, Emil Hurezeanu, care au felicitat absolvenții pentru performanțele academice, implicarea lor în proiectele de diplomație și leadership și pentru parcursul educațional construit în spiritul dialogului, excelenței și cooperării internaționale.

De 17 ani, cursul de Diplomație și Relații Internaționale al Complexul Educațional Laude-Reut reprezintă una dintre direcțiile definitorii ale instituției, oferind elevilor oportunitatea de a înțelege mecanismele diplomației contemporane, ale relațiilor internaționale și ale cooperării globale. De-a lungul timpului, sute de absolvenți ai programului au ales cariere și parcursuri academice în domenii precum diplomația, dreptul, afacerile europene, economia, comunicarea și relațiile internaționale.

Ceremonia a celebrat nu doar finalizarea unui parcurs academic, ci și formarea unei generații de tineri pregătiți să contribuie activ, responsabil și profesionist la societatea viitorului, purtând mai departe valorile dialogului, excelenței și cooperării internaționale promovate de Complexul Educațional Laude-Reut.

Mai multe detalii despre Compl Educațional Laude-Reut, aici:

https://www.facebook.com/LaudeReut

www.laude-reut.ro

Întoarcerea fantomelor Gărzii de Fier în politica românească de Remus Pricopie, doctor în științe

 Întoarcerea fantomelor Gărzii de Fier în politica românească

de Remus Pricopie, doctor în științe
Rector al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA)
București, România

Pentru mulți israelieni, România este asociată unei realități istorice dureroase: înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, România găzduia una dintre cele mai mari comunități evreiești din Europa. Sute de mii de evrei trăiau, studiau, construiau afaceri, scriau cărți și contribuiau decisiv la viața culturală și economică a țării. Acea lume a fost distrusă în timpul Holocaustului.

Pogromurile de la Iași și București, deportările în Transnistria și crimele comise sub regimul mareșalului Ion Antonescu și cu participarea Mișcării Legionare / Gărzii de Fier rămân printre cele mai întunecate capitole ale istoriei moderne a României. Istoricii au stabilit de mult că România nu a fost doar un observator pasiv al Holocaustului, ci unul dintre statele direct responsabile pentru persecutarea și uciderea evreilor în timpul războiului.

După căderea comunismului, România s-a îndreptat lent și uneori ezitant către asumarea acestei istorii. Totuși, în ultimele două decenii, s-au înregistrat progrese importante. Statul român și-a asumat oficial responsabilitatea pentru Holocaust prin concluziile Comisiei Internaționale conduse de Elie Wiesel. Au fost create instituții dedicate cercetării și educației privind Holocaustul. Cooperarea cu Israelul, Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite și partenerii democratici occidentali s-a aprofundat. A fost adoptată legislația care interzice propaganda fascistă, legionară, rasistă și antisemită.

Pentru mulți români, aceste evoluții au creat impresia că marile bătălii privind memoria istorică fuseseră deja soluționate.

Această presupunere este acum pusă la încercare.

La 21 aprilie 2026, Todiriță Mirel, consilier local din Balotești — localitate aflată în apropierea Bucureștiului — și membru al partidului naționalist AUR, a depus o solicitare oficială către Parlamentul și Guvernul României prin care cerea desființarea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, instituție de stat aflată în prima linie a luptei împotriva antisemitismului, negării Holocaustului și reabilitării ideologiei fasciste, precum și anularea și abandonarea viitorului proiect al Muzeului Holocaustului din București.

Nu a fost o provocare anonimă pe internet. Nu a fost graffiti pe un zid sau un slogan strigat la un miting. A fost un document politic oficial trimis de un ales local.

La prima vedere, un asemenea episod ar putea fi considerat extremism marginal. Ar fi o greșeală.

Semnificația acestui moment nu constă doar în solicitarea propriu-zisă, ci în ecosistemul politic mai larg care o înconjoară. Episodul de la Balotești face parte dintr-un fenomen mai amplu desfășurat în România în ultimii ani: normalizarea discursului pro-legionar / Garda de Fier, reabilitarea simbolică a unor figuri fasciste și toleranța instituțională tot mai mare față de narațiunile antisemite.

Abia după critici publice semnificative — inclusiv reacții ale Ambasadei Statelor Unite la București și ale unor importante instituții democratice din România — liderii locali ai AUR au anunțat că intenționează să sancționeze sau chiar să excludă oficialul local responsabil de inițiativă. Totuși, caracterul întârziat al reacției este el însuși revelator. Problema nu a fost identificată intern drept moralmente inacceptabilă de la început, ci doar după ce episodul a generat costuri publice și diplomatice.

Unul dintre cele mai clare exemple este Sorin Lavric, senator și figură importantă în cadrul AUR. Din 2021, Lavric a folosit în mod repetat tribuna Senatului României pentru a lăuda persoane asociate Mișcării Legionare / Gărzii de Fier, prezentându-le drept „patrioți uitați”. Aceste intervenții nu sunt accidentale sau izolate. Ele formează un model coerent și repetitiv.

Ceea ce face situația și mai gravă este mecanismul prin care acest discurs este amplificat. Discursurile lui Lavric nu sunt doar tolerate în interiorul partidului. Ele sunt republicate și promovate sistematic prin canalele oficiale de comunicare ale AUR, inclusiv site-urile partidului și platformele de social media. Cu alte cuvinte, aceste mesaje sunt difuzate instituțional și transformate într-o componentă a identității oficiale a partidului.

La un moment dat, Lavric a atacat public și moștenirea lui Elie Wiesel, prezentându-l drept o autoritate morală ilegitimă impusă societății românești. O asemenea retorică urmează un tipar familiar întâlnit în multe mișcări extremiste: mai întâi relativizezi crimele, apoi ataci memoria, apoi delegitimezi instituțiile responsabile de păstrarea acelei memorii.

Cazul lui Călin Georgescu dezvăluie o altă dimensiune a aceluiași fenomen. Georgescu, inculpat oficial în România în 2025 pentru promovarea ideologiei legionare și cultul criminalilor de război, a vorbit în repetate rânduri pozitiv despre Garda de Fier și a promovat ideea unei renașteri simbolice sau spirituale a „valorilor” acesteia.

El a elogiat public figuri asociate regimului Antonescu și a integrat teme antisemite în narațiuni geopolitice mai largi. Într-un podcast public din vara anului 2024, Georgescu a susținut că tentativa de asasinare a lui Donald Trump fusese „o operațiune de PR în stil hollywoodian” și a afirmat că MAGA devenise „MIGA – Make Israel Great Again”. În aceeași discuție, l-a descris pe J. D. Vance drept „un virus”, insinuând că politica americană ar fi subordonată intereselor evreiești.

Din nefericire, România a exportat o parte a acestui discurs extremist și antisemit și la nivel european prin Diana Iovanovici-Șoșoacă, actualmente membră a Parlamentului European. În aprilie 2026, Parlamentul European a votat ridicarea imunității sale pentru a permite autorităților judiciare române să investigheze acuzații privind promovarea ideologiei legionare, negarea sau relativizarea Holocaustului și glorificarea criminalilor de război. Decizia a reprezentat un semnal instituțional important că Europa democratică nu este dispusă să trateze asemenea manifestări drept excentricități politice inofensive.

Semnificația politică mai amplă a acestor evoluții a devenit și mai evidentă în mai 2026, când un grup numeros de senatori și deputați AUR, împreună cu membri ai unor partide extremiste mai mici, au promovat o inițiativă legislativă menită să slăbească drastic legislația României împotriva extremismului și antisemitismului. Prezentată în limbajul „apărării intereselor naționale” și al protejării „libertății de exprimare”, propunerea urmărea subminarea cadrului legal care interzice propaganda fascistă, legionară / Garda de Fier, rasistă și antisemită. Printre inițiatori se afla însuși senatorul Sorin Lavric.

Deosebit de îngrijorător a fost faptul că, la 13 mai 2026, o comisie a Senatului României a emis un aviz favorabil asupra propunerii, în condiții politice neclare privind formarea majorității care a susținut-o. Episodul a demonstrat că tentativa de relativizare sau slăbire a legislației anti-extremiste nu mai este limitată la retorica marginală, ci a pătruns în dinamica parlamentară și instituțională.

Acest amestec de nostalgie fascistă, teorie conspiraționistă, retorică anti-occidentală și antisemitism codificat nu este unic României. Combinații ideologice similare pot fi observate și în alte părți ale Europei și dincolo de ea. Dar cazul României are o gravitate istorică aparte din cauza implicării directe a țării în Holocaust.

Rolul lui George Simion, liderul AUR, trebuie și el analizat atent. Simion însuși evită adesea limbajul explicit antisemit. Totuși, responsabilitatea unui lider nu poate fi măsurată doar prin declarațiile sale personale. Ea trebuie evaluată și prin comportamentul instituțional.

Sorin Lavric continuă să ocupe poziții de conducere în AUR și în Senatul României fără sancțiuni sau corecții. Călin Georgescu a fost susținut public de Simion și propus explicit de acesta pentru funcția de prim-ministru. După incidentul de la Balotești, AUR a anunțat în cele din urmă măsuri disciplinare împotriva oficialului local implicat, dar numai după reacții publice și diplomatice semnificative. Mai important, atunci când parlamentarii AUR au susținut ulterior inițiative legislative menite să slăbească drastic legislația anti-extremistă și anti-antisemită a României, Simion nu a denunțat public și nici nu s-a opus acestor acțiuni. În termeni politici, o asemenea tăcere este ea însăși semnificativă. Ea întărește percepția că aceste inițiative nu sunt deviații izolate, ci parte a unei direcții politice mai largi tolerate — și validate implicit — de conducerea partidului.

Acesta este un punct esențial: problema nu mai este limitată la indivizi izolați. Comportamentul instituțional al AUR demonstrează o toleranță sistematică — și, uneori, promovare — a narațiunilor legate de nostalgia legionară și discursul antisemit.

Mulți dintre acești actori politici încearcă să protejeze sau să legitimeze discursul antisemit și pro-legionar sub umbrela libertății de exprimare. Societățile democratice disting însă între protejarea libertății de exprimare și legitimarea instituțională a unor ideologii extremiste care au urmărit istoric distrugerea democrației însăși. În Statele Unite, de exemplu, atunci când figuri politice locale asociate Partidului Republican au fost acuzate în ultimii ani de retorică antisemită, reacția a fost adesea rapidă și explicită: delimitare publică, retragerea sprijinului politic și sancțiuni interne. Scopul unor asemenea reacții nu era suprimarea libertății politice, ci reafirmarea unui principiu democratic fundamental — că antisemitismul și nostalgia fascistă nu pot deveni componente normalizate ale discursului politic legitim.

Democrațiile au avut întotdeauna extremiști. Pericolul real apare atunci când narațiunile extremiste încetează să funcționeze ca marginalii politice și încep să pătrundă în viața instituțională, în discursul parlamentar, administrația publică și comunicarea oficială a partidelor.

România de astăzi nu este România anilor 1930. Este membră NATO, a Uniunii Europene și partener strategic apropiat al Statelor Unite și Israelului. Totuși, instituțiile democratice singure nu imunizează societățile împotriva regresului istoric. Cultura politică contează. Memoria istorică contează. Claritatea morală contează.

Și tocmai de aceea atacul împotriva Institutului „Elie Wiesel” este atât de important. Pentru că atunci când actorii politici încep să vizeze instituțiile responsabile de memoria și educația despre Holocaust, societatea nu mai dezbate pur și simplu istoria. Ea începe să renegocieze limitele morale ale democrației însăși.

În ultimii ani, în România au existat critici publice și delimitări simbolice. Dar experiența arată tot mai clar că simpla condamnare discursivă este insuficientă. Mecanismele juridice sunt importante, iar unele investigații sunt deja în curs în baza legislației românești care interzice propaganda fascistă și antisemită. Totuși, doar acțiunea juridică nu poate rezolva o problemă care este simultan politică, culturală, educațională și instituțională.

Este nevoie de un răspuns democratic mai amplu. Partidele politice trebuie să înceteze să trateze antisemitismul drept o monedă negociabilă în competiția electorală. Universitățile, instituțiile media, societatea civilă și partenerii internaționali trebuie să reacționeze constant și clar. Democrațiile occidentale — inclusiv Statele Unite și Israelul — ar trebui să evite tratarea unor asemenea evoluții drept simple zgomote politice locale sau excese populiste temporare.

Istoria oferă o lecție diferită. Discursul extremist rareori rămâne mult timp doar simbolic.

Provocarea cu care se confruntă România astăzi nu privește doar câteva voci radicale. Ea privește dacă societatea democratică mai posedă încă încrederea morală necesară pentru a apăra adevărul istoric despre fascism, antisemitism și Holocaust înainte ca aceste fantome să devină din nou normalizate.

Traducere automată 

 

Remus Pricopie este profesor universitar și rector al Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București, instituție specializată în științe politice, administrație publică și comunicare. A fost ministru al Educației în guvernul condus de Victor Ponta între 2012–2014. (NATO PA)

În ceea ce privește formarea sa:

• a studiat chimia la Universitatea din București;

• a obținut un master în Comunicare și Relații Publice la SNSPA;

• are doctorat în științe politice, realizat în colaborare între SNSPA și Universitatea din București;

• a urmat programe și stagii de formare în SUA și Europa Occidentală, inclusiv la George Washington University, Harvard University și University of London. (Wikipédia)

A beneficiat de mai multe programe și burse academice internaționale:

• Fulbright New Century Scholars Program (2007–2008);

• programe de politici educaționale internaționale la George Washington University;

• programe World Bank Institute;

• seminarii Salzburg Seminar și Graz University. (BMBWF)

Ca apartenențe organizaționale și academice:

• membru al World Academy of Art and Science;

• membru al Club of Rome (filiala română);

• implicat în Romanian-US Fulbright Commission;

• vicepreședinte al International Association of Universities;

• membru al Atlantis Group, rețea informală de foști miniștri ai educației și lideri universitari. (NATO PA)

Din punct de vedere politic:

• nu este cunoscut ca membru formal de partid în prezent;

• însă a fost susținut politic de Partidul Social Democrat pentru funcția de ministru;

• în 2020, PSD și Pro România l-au propus chiar pentru funcția de prim-ministru, prezentându-l însă drept „independent politic”. (Wikipédia)

Un element important pentru înțelegerea profilului său intelectual și instituțional este mediul SNSPA. Instituția este orientată puternic către:

• integrare euro-atlantică;

• politici publice;

• comunicare strategică;

• cooperare cu structuri occidentale și organisme internaționale.

Criticii SNSPA observă adesea continuitatea istorică dintre această instituție și vechea Academia Ștefan Gheorghiu din perioada comunistă, deși SNSPA actuală funcționează într-un cadru complet diferit, occidentalizat și conectat la rețele academice euro-atlantice. (Wikipédia)

Din punct de vedere ideologic, Remus Pricopie este perceput în general ca:

• pro-occidental;

• pro-NATO și pro-UE;

• favorabil paradigmelor liberale și instituționale occidentale;

• apropiat de discursul dominant al organizațiilor academice și diplomatice euro-atlantice privind democrația, extremismul, antisemitismul și politicile educaționale.

Acest profil explică și tonul articolului pe care l-ați prezentat anterior: el nu vine dintr-o zonă tradiționalistă sau național-conservatoare, ci dintr-o cultură instituțională centrată pe apărarea consensului liberal-democratic occidental post-1989.

 

S.O.S. România. COMUNICAT DE PRESĂ. 2026/05/15

COMUNICAT DE PRESĂ. 2026/05/15

 S.O.S. România răspunde atacului USR: nu ne intimidați cu etichete, nu ne confiscați dreptul la adevăr și nu transformați Parlamentul într-un tribunal ideologic

Partidul S.O.S. România respinge categoric atacul politic lansat de USR în legătură cu proiectul legislativ L295/2026 și denunță public tentativa acestui partid de a înlocui dezbaterea parlamentară cu etichete, presiune mediatică, șantaj moral și culpabilizare colectivă.

USR nu apără democrația atunci când aruncă acuzații extreme fără să discute textul legii. USR încearcă să pună pumnul în gura celor care cer claritate juridică, libertate de exprimare, protejarea cercetării istorice și garanții împotriva abuzurilor. Când un partid răspunde la o inițiativă legislativă prin demonizare și isterie, nu mai face politică responsabilă, ci propagandă de intimidare.

S.O.S. România spune răspicat: nu primim lecții de democrație de la cei care vor să transforme orice dezacord într-un cap de acuzare și orice întrebare într-un delict de opinie. Parlamentul nu este sala de judecată a USR, iar deputații și senatorii nu sunt obligați să voteze după lozinci dictate de activiști politici.

S.O.S. România condamnă fără echivoc fascismul, nazismul, antisemitismul, rasismul, xenofobia, crimele împotriva umanității, genocidul și orice formă de ură îndreptată împotriva unei comunități etnice, religioase sau sociale. Memoria victimelor Holocaustului și a crimelor regimurilor totalitare trebuie tratată cu respect, rigoare și responsabilitate, nu folosită ca bâtă politică împotriva adversarilor incomozi.

Tocmai de aceea, discuția trebuie purtată cu luciditate, nu cu isterie. O lege care atinge libertatea de exprimare, cercetarea academică, dezbaterea istorică sau exprimarea unor opinii publice trebuie să fie clară, proporțională, previzibilă și compatibilă cu Constituția României. A cere aceste garanții nu înseamnă a apăra extremismul; înseamnă a apăra statul de drept.

USR încearcă să inducă public ideea falsă că susținerea unei dezbateri legislative echivalează cu susținerea fascismului sau a antisemitismului. Această acuzație este gravă, calomnioasă și iresponsabilă. Într-o democrație reală, legile pot fi discutate, evaluate, modificate, clarificate sau contestate fără ca inițiatorii sau susținătorii dezbaterii să fie puși la zid prin etichete infamante.

Miza reală pe care USR o ascunde sub perdeaua de fum a acuzațiilor este simplă: cine are dreptul să vorbească în România, cine are dreptul să cerceteze, cine are dreptul să pună întrebări și cine decide ce este permis în spațiul public. S.O.S. România nu acceptă monopolul ideologic al niciunui partid asupra istoriei, memoriei, conștiinței și libertății de exprimare.

Diana Iovanovici-Șoșoacă a sintetizat această miză într-o formulare care rămâne actuală:

„Tot mai multe acțiuni sunt îndreptate contra poporului român, limbii române, României. Am ajuns să avem păreri depreciative la adresa noastră ca popor, deși istoria ne arată că ar trebui să fim unii dintre cei mai mândri din lume.”

Aceasta este linia de demarcație: S.O.S. România apără adevărul, demnitatea națională și dreptul românilor de a-și apăra identitatea, în timp ce USR preferă să ascundă sub acuzații agresive orice discuție despre antiromânism, cenzură și abuz de interpretare.

Nu USR stabilește cine are voie să fie patriot. Nu USR decide ce întrebări pot fi puse. Nu USR are dreptul să reducă la tăcere Parlamentul prin presiune publică și etichete prefabricate. Aroganța ideologică nu poate ține loc de argument juridic, iar calomnia nu poate ține loc de dezbatere democratică.

S.O.S. România atrage atenția că România are nevoie de o legislație care să apere ferm demnitatea umană și memoria victimelor, dar care să nu fie folosită abuziv pentru cenzură politică, intimidarea opiniilor incomode, blocarea cercetării istorice sau restrângerea libertății de conștiință și exprimare.

Declarațiile USR evită deliberat fondul problemei: calitatea actului normativ, limitele libertății de exprimare, proporționalitatea sancțiunilor, protejarea cercetării istorice și garanțiile împotriva aplicării selective sau politice a legii. În loc de argumente, USR livrează panică. În loc de dezbatere, livrează stigmatizare. În loc de responsabilitate, livrează vânătoare de vinovați politici.

S.O.S. România reafirmă, fără ambiguități:

 * România trebuie să combată orice formă reală de extremism, rasism, antisemitism și incitare la ură.

* Memoria victimelor Holocaustului și ale crimelor împotriva umanității trebuie respectată, nu instrumentalizată politic.

* Dezbaterea istorică, academică, juridică și politică nu poate fi confundată cu propaganda extremistă.

* Legislația trebuie să fie clară, proporțională și aplicată echitabil, nu selectiv și nu după agenda unui partid.

* Parlamentul este locul legitim al dezbaterii democratice, iar presiunea prin etichete nu poate înlocui argumentele juridice.

* Combaterea antiromânismului și apărarea adevărului istoric sunt teme legitime într-un stat care își respectă poporul, cultura și identitatea.

 Solicităm USR:

1. să înceteze imediat asocierea abuzivă a S.O.S. România cu fascismul, nazismul sau antisemitismul;

2. să prezinte argumente juridice reale, nu lozinci și acuzații de propagandă;

3. să renunțe la tentativa de intimidare a parlamentarilor care susțin dezbaterea;

4. să accepte că într-o democrație legile se discută, nu se impun prin stigmatizare publică;

5. să retracteze acuzațiile calomnioase formulate fără probă și fără minimă responsabilitate publică.

 S.O.S. România invită toate partidele parlamentare, societatea civilă, specialiștii în drept constituțional, istoricii, reprezentanții cultelor și instituțiile competente să participe la o dezbatere serioasă, argumentată și responsabilă asupra acestui subiect sensibil.

România nu are nevoie de tribunale ideologice improvizate de USR. România are nevoie de legi clare, de respect pentru adevăr, de combaterea reală a urii și de apărarea fermă a libertăților fundamentale.

S.O.S. România va continua să apere dreptul românilor la demnitate, identitate, memorie istorică și libertate de exprimare. Nu vom accepta cenzura mascată în virtute și nu vom tăcea în fața antiromânismului, indiferent cine îl promovează sau îl acoperă politic.

Av. Europarlamentar Diana Iovanovici-Șoșoacă
Președintele Partidului S.O.S. România

2026/05/15 

S.O.S. România răspunde atacului USR: nu ne intimidați cu etichete!

Discursul Ministrului Trebilor din Afară, domnul Mihail Kogălniceanu, din cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților – 9 mai 1877

 Fost-au condițiile politice, economice, diplomatice ale României din 1877 mai grele, mai înrobitoare decât acelea care determină, îngrădesc politica guvernelor de după 1990? Nu știu prea bine. Poate da, poate nu, poate și da și nu. Dar noul stat românesc avea în fruntea sa oameni care militaserăși, acționaseră deja, cu decenii înainte, pentru libertatea și suveranitatea românilor. Acum, astfel de oameni nu se află la cârma țării. Vedem inculți, încovoiați privind de jos spre fața stăpânului, agramați, cârpaci și cârpe, care nu știu decât să urmeze liniile curbe ale cabotajului politic. Soluții? 
Votați un partid care nu există, Partidul Poporul Român Suveran. Sau înființați-l. 
Dan Culcer

În data de 9 mai 1877 a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care a proclamat independența de stat a României.

Una dintre personalitățile politice marcante ale acelei perioade a fost Mihail Kogălniceanu. El este și cel care a citit Declarația de Independență a României în Adunarea Deputaților. La data de 4 aprilie 1877, România a semnat Convenția cu statul rus, în timp ce în Balcani se trasa conflictul dintre Imperiul otoman și cel Țarist.

Kogălniceanu a fost cel responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusieia, ocazie cu care țara și-a declarat independența. Acest rol politicianul și l-a exercitat ca ministru de Externe în Guvernul Ion Brătianu, alături de care, susținut și de Rosetti, o altă personalitate politică cu greutate a acelei vremi a susținut trecerea trupelor rusești prin România. În aprilie 1877, Kogălniceanu l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului Consiliului de Coroană. Franța, în calitate de putere ce superviza România, la acea dată, nu a susținut această mișcare pe tabla politică.

Susținut de Rosetti și Brătianu, Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, nu i-a oferit lui Kogălniceanu răspunsul ferm pe care i l-a cerut, refuz care a sugerat faptul că, dacă România se alătură armatei rusești, puterile nu-i vor mai oferi protecția de care s-a bucurat până atunci. Politicianul, luând la cunoștință, și-a exprimat, totuși speranța că Franța va susține România în momentul decisiv.

Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului României s-a concentrat pe faptul că Guvernul consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană. Parlamentul a adoptat declarația de independență în aceeași zi, principele Carol promulgând-o a doua zi, pe 10 mai, sub numele de „Proclamație”.

Mihail Kogalniceanu a rostit un discurs rămas celebru pe care îl redăm integral:

Declararea Independenței României

Discursul Ministrului Trebilor din Afară, domnul Mihail Kogălniceanu, din cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților – 9 mai 1877

”Domnilor deputați, în afară de pozițiunea mea de ministru, ca român am aplaudat la limbajul românesc, energic, patriotic, al onor. domn Fleva. Aceasta odată zis, trebuie să mă întreb pe mine dacă mie, ministrul Trebilor din Afară și prin a cărui slabă voce România astăzi vorbește în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe domnia-sa și să consult mai mult inima decât rațiunea rece.

Onor. domn Fleva a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropia. Domnia-sa, vorbind despre spionii care cutreieră țărmii noștri dunăreni, față în față și chiar în mijlocul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice și eu la rândul meu: un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoare a dirige interesele țării față cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oștirii României, poate să compromită soarta națiunii române.

Vă voi ruga, dară, să binevoiți a ține seamă de această rezervă care sunt dator să o pun sentimentelor mele și să binevoiți a nu aștepta de la mine, nu voi zice entuziasm, dară nici chiar căldură și nici fraze altele decât acelea care se reclamă de gingășia chestiunei. Ceea ce am zis, împrumutând o frază a unui mare diplomat străin, când am răspuns la interpelarea domnului Stolojan, aceea zis și astăzi: că la Gurile Dunării nu sunt numai interese locale; sunt interese europene, e centrul de gravitate al Europei. Aci e norocirea României, dară aci este sau mai bine zis ar putea să fie și nenorocirea României.

Domnilor, când s-a votat convențiunea cu Rusia, precum și cu ocaziunea interpelării domnului Stolojan, am vorbit nu numai ca ministru, dară poate că am vorbit și ca român. Astăzi însă sunt dator să vorbesc numai ca ministru, și negreșit ca ministru al României.

Domnilor, și Camera și Senatul, la interpelările domnilor Stolojan și Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de război, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sun rupte mai întâi de către Înalta Poartă. Aceste 2 voturi au hotărât situațiunea și nu mai aveau nevoie de un comentariu mai mare. În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze). Avem domn de sine stătător. (Aplauze). Însă, domnilor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți către Turcia? Fost-am noi provincia turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau niște legături sui generis; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale).

Încercările Turciei, pretențiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puțin se repetau necontenit; și mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, și numai când slăbea socotea de cuviință a-și arăta puterea către noi, pe care ne credea slabi, în acest mod rezistența Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în acești din urmă 20 de ani, nevoind să intre în înțelegere cu noi spre a preface acele legături sui generis, care nu mai sunt ale secolului actual și care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta. (Aplauze).

Domnilor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat, și care sunt în guvern, și care au fost, și care astăzi iau parte în Parlamentul otoman. Ei sunt datori să vază că au greșit când au răspuns pururi și într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turcești îndreptate asupra noastră; aceasta ne-a adus în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta și ne învinovățea că am trădat interesele imperiului, că am rupt buna-credință, să declarăm și noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raționează și pune în aplicațiune amenințările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet Pașa, asemenea și noi am făcut recurs la tun, și tunul nostru răspunde tunului otoman. (Aplauze). Ne întrebați acum ce suntem? Suntem în stare de război cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte și când va fi ca pacea să se facă nu crez că un singur român va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai nainte, rău definită, hibridă și jignitoare atât intereselor României, cât și intereselor Turciei. (Aplauze).

Așadară, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentațiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă. (Aplauze îndelung repetate). Însă, domnilor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este chestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudența, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit deloc de notele lui Savfet Pașa (aplauze), dară foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte, zise la tribuna Parlamentului din Londra, că România face parte integrantă din Imperiul Otoman și că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dară ce să facem! Să stăm morți? Nu, domnilor, căci morților nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morții. (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem conștiința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor noștri, care mor la hotare. (Aplauze prelungite).

Dară, odată aceasta făcută, trebuie nu numai guvernul, dară și Camera și Senatul, și națiunea să pledeze naintea Europei, naintea marelui areopag, acel areopag naintea căruia însăși Rusia se adresează și-și pledează cauza sa; să ne adresăm și să pledăm cu fermitate și cu înțelepciune buna noastră credință și buna cauză a independenței noastre (Aplauze). Trebuie să dovedim că, dacă noi voim să fim mai independenți decât am fost până acum, aceasta este pentru că nu mai voim să depindem de certele altora, nu mai voim să depindem de greșelile pe care le face Poarte, fiindcă, fără a acuza, sunt dator să constat că acest război a provenit din cauză că Turcia nu a vrut să țină seamă de o hotărâre unanimă a Europei, care a constatat că Poarta nu a dat creștinilor acele îmbunătățiri pe care le-a promis prin Tratatul de la Paris, nu le-a făcut măcar o condițiune de om. Ei bine, pentru că Poarta a făcut asemenea greșeală, trebuie oare să plătim noi? Pentru că, domnilor, dacă războiul încă nu a venit, au venit însă greutățile lui, greutățile armatelor mari venite pe pământul nostru, și aceasta din greșeala Turciei. Iată dară pentru ce voim să fim independenți, ca să nu mai atârnăm de capriciul sau de greșelile cutărui sau cutărui vizir din Constantinopole. Trebuie să dovedim că reclamăm independența pentru că și noi ca națiune avem dreptul să trăim cu viața noastră. Când toată Europa predică sentimentele de justiție, este cu drept ca aceste sentimente să se răspândească și asupra noastră și să ne lase să trăim cu viața noastră proprie, răspunzând numai pentru greșelile noastre și primind chiar pedepse pentru greșelile noastre, iar nu pentru ale altora. Trebuie să arătăm Europei că nu voim ca noi care, timp de 20 de ani, am lucrat și am dat un având de progres și de civilizațiune acestei națiuni, nu voim să vedem aceste travaliu al nostru ca să fie depus în cumpănă afară din hotarele noastre.

Așadară, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim națiune liberă și independentă, nu este pentru ca să neliniștim pe vecinii noștri, nu este pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânșii; din contra, și încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de națiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale și materiale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniștim pe cineva. Noi voim să fim bine cu toate puterile, și cu Rusia, și cu Austria, cum am făcut cu Rusia etc., iar nu să rămânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au rațiunea de a fi.

Mă rezum, domnilor; voim să fim independenți, pentru că voim să trăim viața noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la Gurile Dunării de Jos să fim un bulevard contra războiului. (Aplauze).

Vor fi greutăți foarte mari, pentru că din nenorocire interesele europene de multe ori se încrucișează, dară cu prudență, cu patriotism, urmând o politică energică, dară pururi ținând seamă de greutăți, precum am făcut de 20 de ani, cum am făcut totdeauna de când eram 2 mici provincii și astfel am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi; dacă, zic, vom pune o asemenea energie și dacă energia noastră va fi nedezlipită de înțelepciune, eu cred că vom ajunge ca, atunci când pacea se va face, România să fie și ea națiune de sine stătătoare și să nu i se mai zică de nicăieri că face parte din Imperiul otoman.

O mai declar încă o dată, nu crez eu că dreptatea Europei, că chiar interesul Europei ar voi să ne mai întoarcem în condițiunile de mai înainte, jignitoare și nouă și chiar păcii Europei întregi.

Domnilor, crez că este de prisos să răspund mai pe larg la întrebarea ce mi se face prin această interpelare, dacă am notificat puterilor ruperea relațiunilor noastre cu Înalta Poartă; căci circulara guvernului este în mâna tuturor puterilor și nici un guvern nu și-a făcut iluziuni despre dânsa. Au putut să se găsească ziare care au făcut aprecierile lor după cum au crezut ele, dară circulara aceea este categorică și constată că legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, că suntem în stare de război și că starea noastră de război este făcută de însăși Turcia, nu numai pe teritoriul nostru, dară și în apele noastre.

Încât se atinge de ceea ce avem să facem, noi ne vom face datoria. Vocea țării și datoria acelora care sunt pe aceste bănci vor face și mai mult, și ceea ce vor face ei va face Dumnezeu, va face puterea care niciodată nu ne-a lipsit. Atâta numai, că trebuie să ținem seamă totdeauna că noi suntem stat mic, dară european, și nu ne este permis să facem nimic în contra marilor interese europene și mai cu osebire în contra sentimentelor de dreptate și în contra bunei-voințe ce Europa ne-a arătat de 20 de ani, și care crez că nu ne va lipsi și de acum înainte.

Încă o dată vă declar, domnilor, în numele guvernului, că noi ne privim ca în război cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvern și dumneavoastră și țara întreagă o dorește să o vază cu o oră mai înainte. (Aplauze prelungite).

Domnilor, la moțiunea făcută de onor. domn Fleva n-am ce zice decât 2 cuvinte: domni-sa a binevoit, în dezvoltarea interpelațiunii sale, a zice că pe această bancă ministerială sunt din acei bărbați care au lucrat la aducerea stării actuale a lucrurilor, la renașterea României. Așa este, se află pe această bancă din acei bărbați care din tinerețe au lucrat pentru ca să ajungem unde am ajuns; dară se află pe această bancă și juni, care vor duce mai departe ceea ce bătrânii au început.

Un singur cuvânt am să vă mai zic astăzi: ne vedeți pe noi reci, fără entuziasm, raționând cu sânge rece. Ei bine, în ziua când Europa va recunoaște aceea la care toți trebuie să lucrăm, va recunoaște hotărârea noastră și ne va pune sub scutul unui viitor tratat de pace european -, în ziua aceea, pe această bancă nu veți mai găsi bătrâni; ne veți găsi pe toți tineri și plini de entuziasm. (Aplauze prelungite).”

Mihail Kogălniceanu, Opere, IV, Oratorie, II, 1864-1878, partea a IV-a, 1874-1878, text stabilit, studiu introductiv, note și comentarii de Georgeta Penelea, București, Editura Academiei, 1978, p. 478-481