Ion COJA ANTI-ROMÂNISMUL CA POLITICĂ
Anti-românismul, adică
adversitatea sistematică față de interesele națiunii române, este un
fenomen care de ceva vreme produce politici și strategii de stat. Nu mai
este de mult o atitudine subiectivă, a unor indivizi izolaţi, marcați
de incidente din propria biografie, prin care își motivează adversitatea
față de comunitatea românească. Anti-românismul a devenit un fenomen
care produce politici şi strategii de stat. De acest adevăr trist și
jenant trebuie să se pătrundă mintea fiecărui politician, a oricărui
tînăr care încearcă să priceapă trecutul românesc și să imagineze
viitorul nostru. Combaterea și contracararea anti-românismului trebuie
să intre în preocupările curente ale fiecărui cetățean lucid, conștient
de statutul său, de menirea sa.
Grija cea mai mare trebuie arătată
faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii
complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze
interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele
acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării,
cât şi din afara României. Identificarea şi contracararea acestor
grupuri nu poate fi lăsată numai în sarcina instituţiilor statului
specializate în acest sens. Acţiunea politică, a partidelor, a liderilor
politici, a organizaţiilor non guvernamentale, a persoanelor
particulare, a liderilor de opinie, poate fi mai eficientă în multe
cazuri.
E timpul să elaborăm o strategie naţională de combatere şi
contracarare a anti-românismului. O asemenea strategie lipseşte în
momentul de faţă, dintr-un motiv pe care trebuie să-l conştientizăm cu
maximă seriozitate, în regim de urgență: în decembrie 1989 în România a
fost instaurat un regim de guvernare anti-românească. Acest regim
anti-românesc guvernează şi azi.
Combaterea anti-românismului trebuie
să înceapă prin demascarea caracterului anti-românesc, trădător de Ţară
şi de Neam, al guvernărilor de care am avut parte după 1990, inclusiv
al prestaţiei celor trei preşedinţi. Nu trebuie urmărită neapărat
vinovăţia penală a celor acuzaţi. Mulţi dintre ei au participat la
ruinarea Ţării din prostie şi incompetenţă, din lăcomie sau şantajaţi.
Mai importantă decât stabilirea vinovăţiei este trecerea celor implicaţi
pe o linie moartă a vieţii noastre publice, punerea lor în situaţia de a
nu mai putea face rău cuiva. Combaterea anti-românismului nu trebuie să
producă victime nevinovate.
[…]
Esența proceselor
social-economice din România de după 1990 o constituie așa zisa
privatizare a economiei. În realitate nu s-a produs numai privatizarea
econmiei, ci șidistrugerea economiei. Toată lumea vorbește de jaful și
hoția de după 1990. E adevărat că s-a furat enorm, ca niciodată în
istoria noastră. Dar nu înstrăinarea și schimbarea de proprietar produce
efectele cele mai dureroase, ci dispariția prin distrugere a rețelei de
irigații, a mii de kilometri de cale ferată, a sute de fabrici și
uzine, a mii de gospodării agricole colective etc.
Fac deosebire
între hoțul care îmi intră în casă și îmi fură de pe perete un tablou de
valoare, pentru a-l vinde altcuiva sau pentru a-l păstra, căci îi
place! Pot spera, ca proprietar păgubit, că, mai devreme sau mai târziu
voi recupera tabloul furat. Am de-a face în acest caz cu un hoț normal,
aș zice chiar un hoț onorabil, stimabil, în comparație cu cel care îți
intră în casă și îți taie tablourile de pe perete, le distruge, de nu
mai ai ce alege din ele. Nu le ia cu el, ci pe nemernic îl interesează
să te lase pe tine fără niciun tablou! El nu fură ca să câștige ceva, ci
ca să te păgubească pe tine, cetățean român, pe tine, popor român! El
nu este un hoț ordinar, ci îți este dușman de moarte! Te urăște!
Probabil că, dacă nu s-ar teme de lege, te-ar ucide cu seninătate…
Legea
privatizării, care a dezlegat haitele de câini nesătui, este opera a
două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Un fost ministru al
privatizării, dl Mircea Coșea, a povestit la OTV cum a adus Silviu
Brucan proiectul legii 15 din 1991 și i l-a pus pe birou lui Petre
Roman. Evident, nu Silviu Brucan a stat să redacteze acel text, ci alții
au făcut această treabă, specialiști de marcă, care au știut cum să ne
îmbrobodească, să creeze aparența unei privatizări, iar în fapt să dea o
lege a distrugerii și a hoției. Este evident că avem de-a face cu
anti-românismul unei întregi structuri oculte, avându-l ca exponent
public pe Petre Roman! Noi dacă vrem acum să re-etatizăm, să
naționalizăm tot ce am privatizat aiurea după 1990, constatăm că foarte
puține obiective mai pot fi recuperate. Acolo unde au fost cândva uzine
și fabrici, acum este câmp gol, hale dezafectate sau cartier de vile în
construcție…
Prestația lui Petre Roman este exemplară pentru ideea de
anti-românism. Cine ar avea timp să se documenteze ar putea face un
studiu de caz elocvent în sensul celor de mai sus. Petre Roman, spre
deosebire de alți demnitari, nu a fost interesat de jaf, ci de
distrugere. A mers personal în diverse unități ale industriei de
armament pentru a asista la casarea propriu zisă a unor agregate de mare
performanță, unele unice în Europa de Est. Părea că Petre Roman trebuie
să raporteze cuiva că a văzut cu ochii săi fărâmițarea acelor mașini!…
Personal, eu unul am sentimentul că Petre Roman a lucrat după un program
de distrugere, cu o listă de obiective precise, pe care le-a urmărit
punct cu punct. Așa am interpretat informația că în ultima zi a
prezenței sale în fruntea Guvernului, când minerii îl căutau prin tot
Bucureștiul să dea socoteală pentru actele guvernării sale dezastruoase,
Petre Roman și-a găsit timp să se ocupe de destituirea directorului de
la Arhivele Naționale!… De ce trebuia acesta destituit? Pentru că era
cunoscut ca un veritabil patriot, un naționalist, care, dacă rămânea în
post, nu ar fi permis prădarea arhivelor naționale, dorită și în parte
efectuată de cei care, puțin mai apoi, au început să reclame așa zisul
Holocaust din Transnistria, din România.
Bănuiala mea că Petre Roman a
acționat în cadrul unui program anti-românesc, foarte probabil de alții
gândit (ceea ce nu exclude și inițiativa personală…), mi-a fost
întărită în mod decisiv de dezvăluirea de către istoricul Gheorghe
Buzatu a faptului că la încheierea celui de al II-lea Război Mondial
tatăl lui Petre Roman, cominternistul Valter Roman, a cărui limbă
maternă era maghiara, a făcut parte din grupul de bezmetici și ticăloși
care au încercat să-l convingă pe Stalin că singura soluție valabilă
pentru problema Transilvaniei ar fi ca aceasta să devină stat de sine
statător. Cu alte cuvinte, Valter Roman a gândit față de România în
termeni mai dușmănoși chiar și decât autorii Diktatului de la Viena.
După mintea și inima lui Valter Roman, România de după 1945 ar fi avut
întinderea de dinainte de Primul Război Mondial!… În perfectă
concordanță cu ce se hotărîse la al V-lea Congres al Partidului Comunist
din România, prin anii 1930, într-un cadru populat numai cu tovarăși
alogeni.
Când l-am cunoscut pe Petre Roman, în februarie 1990, a
încercat să mă convingă de taică-su, ce mare patriot a fost. L-am
crezut, a fost destul de convingător, mai ales că era căsătorit cu
colega mea de catedră Mioara Roman, pentru a cărei bună credință aș fi
pariat oricât, cu oricine!… Dacă într-adevăr, așa cum cred eu, Petre
Roman, bine crescut și îndrumat de taică-su, cunoscut ca agent KGB, a
dus o activitate anti-românescă conștient asumată, ca agent al
anti-românismului KGB-ist sau de altă sorginte, sunt sigur că Mioara
Roman nici azi nu știe nimic de această poveste urîtă, mizerabilă. Sunt
însă prea multe coincidențe, prea multe circumstanțe incriminatorii, ca
să credem că Petre Roman a acționat atât de contrar intereselor
românești din incompetență sau iresponsabilitate. Nu se explică prin
incompetență sau iresponsabilitate ascensiunea sa fulgerătoare din
decembrie 1989! Ci numai prin apartenența la structurile anti-românești
care au organizat lovitura de stat prin care au fost readuși la putere
comuniștii cominterniști sau fiii acestora, aflați dintotdeauna sub
ascultarea Moscovei bolșevice. Iar când spun Moscova bolșevică denumesc o
entitate profund anti-românească, dar și anti-rusească…
Despre
anti-românismul individului Petre Roman mai găsim o confirmare: Petre
Roman a susținut, ca președinte al Senatului, oficializarea în România a
cuvîntului rom (sau rrom). Acest cuvînt intră într-o paronimie
supărătoare și inadmisibilă cu cuvintele român și roman, atât de
importante pentru conștiința noastră identitară. Nu este Petre Roman
atât de dobitoc (sic!) încât să nu-și fi dat seama că acest cuvînt
trebuia evitat, dacă nu chiar interzis în lumea românească. Prin gestul
său atât de potrivnic, la care nu a fost împins de nimeni, Petre Roman
își dovedește adversitatea nu numai față de lumea românească, ci și o
jenantă indiferență, poate chiar ranchiună, resentimente etc, față de
numele pe care tatăl său și l-a luat ca să-și ascundă originea
ne-românească. De la Neulander la Roman… Altminteri,insistența cu care
mass media a folosit și susținut cuvîntul rom este o dovadă dintre cele
mai spectaculoase privind existența unor scenarii și strategii
anti-românești. Înlocuirea cuvîntului românesc țigan, vechi de sute de
ani, prin cuvîntul inventat rom, este o dovadă jalnică de colaborare a
ziarștilor și publiciștilor români la scenariile anti-românești. În mod
normal mass media trebuia să reacționeze împotriva folosirii cuvîntului
rom. Numai cu sprijinul unui astfel de scenariu se putea impune un
cuvînt atât de nepotrivit pentru limba română. În limba lor țiganii își
pot spune oricum, dar în limba românățigan este numele lor!
Cum
numele pe care îl poartă Petre Roman nu îl reprezintă propriu-zis, nu-i
aparține, nu ne mirăm că îi este indiferentă descalificarea numelui său,
a numelui de roman și român prin confuzia cu rom... Altminteri,
lansarea în circuitul internațional a etnonimului rom, se pare că o
datorăm altui evreu, american, care a inventat pur și simplu acest
cuvînt în urmă cu câteva decenii… Împotriva cui?
…Firește, se pune
întrebarea de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor. La fel se
întreba și Nicolae Iorga, în 1940, stupefiat de crimele săvârșite de
evrei împotriva românilor în Basarabia intrată din nou sub cizma
moscovită: „De ce atâta ură?” De ce ne urăsc atât de tare unii evrei,
unii maghiari, unii ruși etc? Atât de tare încât organizează servicii și
structuri operative plătite cu bani grei pentru a provoca suferințe și
pagube cât mai mari neamului românesc… Noi, românii, cel puțin după câte
știu eu, nu avem asemenea servicii și preocupări! Ne vine chiar greu să
credem că există serviciile pomenite mai sus, dar să mai organizăm și
noi altele, simetrice, în replică?!…
Anti-românismul este un subiect
ocolit de politicieni și istorici. Din păcate, ignorându-l,
anti-românismul nu încetează de a mai exista și de a-și produce
efectele.
Ce-i de făcut?
Metodic privind lucrurile, ar fi de făcut pașii următori:
(a)
Informarea opiniei publice cu privire la aceste activități
anti-românești, dezvăluirea lor, în măsura în care sunt cunoscute și
aparțin istoriei. Pentru activitățile anti-românești aflate în derulare,
de la caz la caz, vom aprecia oportunitatea punerii lor în discuție
publică. Trebuie făcută deosebirea între atitudine anti-românească și
politică anti-românească. Atitudinea este personală, a individului care
are anumite motive, legate de persoana și viața sa, pentru a-i
antipatiza pe români. Politica este a unor structuri impersonale, a unui
stat, eventual. Mai exact, a unui guvern!
(b) Identificarea cauzelor
care determină această politică anti-românească. Este important să
punem în discuție publică aceste cauze, pentru a aprecia în mod obiectiv
cât de justificată este reacția „răzbunătoare”, vindicativă a
ne-prietenilor noștri. Bunăoară, în cazul anti-românismului maghiar, o
evaluare publică și lucidă a contenciosului ungaro-român din această
perspectivă, a ceea ce avem să ne reproșăm unii altora, ar detensiona
mult relațiile dintre noi și maghiari.
Cel mai ușor îmi este să
înțeleg resorturile anti-românismului cominternist. Contrar a ceea ce se
vehiculează pe toate posturile TV, în toată presa etc., unde se
vorbește de penuria de disidenți din România comunistă, eșecul
experimentului comunist de factură bolșevică, leninist-stalinistă, se
datorează în mare măsură românilor. De la Ionel Brătianu, cel care a
lichidat primul stat bolșevic născut prin export de revoluție, statul
bolșevic ungar al lui Bela Kun, trecând prin legionari, care au creat
cel mai puternic partid cu program anticomunist, și terminând cu
Ceaușescu, cel care „a întinat idealurile” cominterniste, transformând
internaționalismul proletar în comunism naționalist (sau
național-comunism), românii au dat comunismului leninist cele mai grele
lovituri. Nu cu program anti-cominternist, asumat doctrinar, conștient,
ci doar prin simpla și suficienta afirmare a sinelui național, a ceea ce
documentele de partid numeau cu emfază specific național… Funciar, noi
românii suntem un popor conservator, persiflăm naivitatea celor care
speră ceva de la schimbarea domnilor, a stăpânilor. Bucuria nebunilor!,
spune zicala românească. Nu ne ambalăm ușor și nu credem vânzătorilor de
iluzii. Opoziția și rezistența la comunism, corect evaluată, se pare că
la noi a fost cea mai autentică. Dar cine este dispus să ne recunoască
acest merit?! Nici măcar noi înșine, prin politologii cu care ne-am
pricopsit… Din multe puncte de vedere, noi am fost ciotul în care s-a
împiedicat alaiul cominternist. Din păcate, cominternismul este în
primul rând opera unor evrei, a unor structuri evreiești! Nu este opera
poporului rus, sovietic! Astfel că anti-românismul cominternist este
deseori resimțit și chiar practicat ca anti-românism evreiesc!…
Anti-românism provocat de rolul important jucat de români în
falimentarea proiectului cominternist.
Ne poartă pică și sioniștii!
Îi consider sioniști (avant la lettre?) și pe evreii care au clocit
planul de a institui statul Israel pe meleagurile noastre, pe un
teritoriu care îngloba o bună parte din ceea ce se cheamă și se știe a
fi Pămîntul Românesc. A existat acest proiect dement, la care evreii au
început să lucreze după 1829, și nu puține eforturi evreiești s-au depus
în acest sens. În mare parte, acest proiect explică masivul exod
evreiesc de pretutindeni spre Moldova și Basarabia, spre România. Acest
proiect a stârnit și reacția românilor, probabil neașteptată,
surprinzătoare pentru strategii sioniști, care apreciaseră încă de pe
atunci că „mămăliga nu explodează”! S-au înșelat, și vina nu este a
noastră că am reacționat, iar această reacție nu le-a convenit!…
Reacția
stârnită printre români de proiectul nesăbuit al liderilor evrei a fost
extrem de benefică pentru consolidarea românismului, a identității
noastre naționale. Într-un fel, ar trebui să le fim recunoscători
extravaganților evrei care au conceput acest plan atât de nerealist! Din
păcate însă, de pe urma lor mulți români au avut de suferit, iar
bilanțul acestor suferințe nu ar strica să fie făcut vreodată public,
măcar acum, când vechiul proiect pare a reveni în actualitate sub forma,
și mai dementă, a doctrinei diasporiste, potrivit căreia evreii de
origine europeană din Israel ar trebui să revină în țările de unde au
plecat… Urmând ca în Israel să rămână numai evreii proveniți din țările
Orientului Mijlociu…
Numărul mare de evrei care s-au aciuat în
România în perioada 1830-1940 are și această explicație: evreii au fost
sfătuiți și sprijiniți de Cahal, de liderii lor, ca să se stabilească în
România în vederea instituirii statului iudaic… Erau în România
2.000.000 (două milioane) pe la 1940, în vreme ce în Bulgaria erau numai
8.000 (opt mii)!… Revenirea evreilor în România nu poate fi o decizie
unilaterală și nici una la nivel guvernamental! În principiu, nu există
niciun motiv demn de a fi luat în seamă pentru revenirea evreilor
plecați să-și afle patria în Israel. Ceea ce e de așteptat din partea
evreilor este ca în mod oficial și solemn să ceară iertare pentru
suferințele provocate românilor de-a lungul ultimilor 150 de ani!
(c)
Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe
ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații
civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a
cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a
oamenilor „de bine”, din afara clase politice.
Ion Coja
Buriaș, august 2010
duminică, 1 martie 2026
Ion COJA ANTI-ROMÂNISMUL CA POLITICĂ
luni, 2 februarie 2026
DĂRĂȘTEANU CONSTANTIN. Omul care a spulberat mitul despre „Masacrul de la abator” (22.01.1941)
http://www.ziarulnatiunea.ro/www/wp-content/uploads/2014/12/restaurant-abator.jpg
La VATRA ROMÂNEASCĂ, l-am cunoscut pe marele patriot şi naţionalist român DĂRĂȘTEANU CONSTANTIN şi am aflat de Masacrul de la Abator (22.I.1941). Domnul prof. ION COJA, preşedintele UNIUNII VATRA ROMÂNEASCĂ în 2003, l-a convis să dea o declaraţie în faţă notarului, despre ceea ce povestise la Sediul UNIUNII, în prezenţa a cel puţin 40 de oameni.
În declaraţie, Dărășteanu I. Constantin, născut la 28 iulie 1914 în comună Stoinesti, judeţul judeţul Vlaşca (azi Giurgiu), scrie următoarele: “În ianuarie 1941 lucrăm la Baza Aeriană nr. 3 Pipera (devenită mai târziu ASAM) ca şef de echipa, maistru principal reglor şi montor de avioane, la dată aceea cu o vechime de 3 (trei) ani. În ziua de 24 ianuarie 1941 am avut o discuţie cu un subaltern, Preda Petre, zis Druşca, mecanic, care în zilele precedente, 21-23 ianuarie, lipsise de la unitate: era legionar şi participase la rebeliune. El mi-a povestit că la Abator se află trupurile neînsufleţite ale unor legionari agăţate în cinghele, despre care se afirmă că ar fi cadavrele unor evrei ucişi de legionari. Am raportat comandantului comandor inginer Constantinescu Cristea, cele aflate de la Preda Petre şi l-am întrebat ce crede că trebuie făcut. Comandantul mi-a răspuns că nu ştie ce să facem şi cui să raporteze cele aflate, dar că mai înainte de orice, o asemenea informaţie trebuie verificată.
Mi-a recomandat să iau maşină-dubiţă (marca Skoda) cu care unitatea noastră îşi făcea aprovizionarea cu carne de la Abator şi să mă deplasez acolo, la Abator, să văd care este adevărul.
Menţionez că la vremea aceea făceam din când în când reportaje pe subiecte tehnice la revista “Aripi frânte-Aripi româneşti” condusă de comandorul Emil Gârleanu (rudă cu scriitorul cu acelaşi nume), devenit ulterior general. Am plecat cu şoferul, militar în termen, care cunoştea bine Abatorul, unde am ajuns şi am intrat pe poarta principala spunând că mergem să luăm carne pentru unitate, ca de obicei. Am intrat apoi în hala şi am constatat că aproape nimeni nu muncea, fiecare se plimba prin hală, de la un grup la altul, se discuta într-o atmosfera apăsătoare, de încordare şi gravitate. Am încercat să intru în vorbă cu parlagiii, dar ei se fereau să-mi răspundă când i-am întrebat dacă e adevărat că undeva, în Abator, se află nişte oameni, nişte evrei atârnaţi în cârlige (cinghele).
M-au făcut atent să fiu mai discret şi mai prudent. Unul dintre ei, pe care ceilalţi îl numeau “nea Vasile” şi care era şeful unei echipe de măcelari, mi-a răspuns totuşi: ”Da, domnule, dar nu sunt evrei, sunt români!”. Şoferul care mă însoţea îl cunoştea şi ne-a făcut prezentările: se chema Stoica Vasile. El mi-a arătat în ce direcţie se aflau cadavrele şi m-a făcut atent să nu fiu văzut de oamenii din conducerea Abatorului sau de oamenii de încredere ai acestora. La circa 50 m-am găsit locul, unde am ajuns singur, neînsoţit de nimeni.
Am numărat cadavrele atârnate în cinghele, erau 11 sau 21, am uitat numărul exact, ţin minte că se termină cu cifra 1. Lângă perete se mai află o grămadă de cadavre, cu hainele murdare de noroi şi sânge. Cadavrele atârnate în cârlige aveau paltoane pe ele, unul mai avea căciulă (cuşmă de blană ţărănească) pe cap. Am dat puţin la o parte paltonul la primele trei cadavre şi am văzut la fiecare rana mortală, din care cursese sânge şi îmbibase îmbrăcămintea. Cel de-al treilea cadavru avea sub palton şi deasupra hainei o cămaşă verde, legionară. Nu m-am atins de celelalte cadavre şi m-am întors la şofer. Discut, mai departe cu nea Vasile, pe care l-am întrebat: „Mai, nea Vasile, cine sunt oamenii ăştia?”
Mi-a răspuns că sunt legionari împuşcaţi de Armata, că în jurul Abatorului au fost împuşcaţi mai mulţi legionari şi că aceşti legionari au fost adunaţi din stradă de oamenii de încredere ai conducerii Abatorului, la ordinele acesteia, şi băgaţi în Abator, unde au fost atârnaţi în cârlige şi declaraţi că sunt evrei ucişi de legionari. Reproduc cuvintele lui nea Vasile Stoica: ”Nu sunt jidani, domnule, sunt legionari împuşcaţi de Antonescu, iar jidanii de la Abator, prin oamenii lor de încredere, i-au târat din stradă în Abator, i-au atârnat în cinghele şi zic despre ei că sunt jidani”. Fac menţiunea că la dată aceea Abatorul era o societate administrată şi controlată de evrei. Nea Vasile a făcut menţiunea: „Jidanii noştri, care conduc Abatorul”.
De asemenea, menţionez că i-am spus şoferului, dacă vrea, să meargă şi el să-i vadă pe cei atârnaţi în cârlige, dar nea Vasile l-a oprit, spunând că nu e bine deoarece deja unii “de sus” au observat mişcarea pe care o făcusem şi acum sunt cu ochii pe noi. L-am întrebat pe nea Vasile dacă e dispus să declare cele petrecute la Abator şi în faţă altora, în cazul că va fi vreodată nevoie. Nea Vasile a declarat că este de acord, mi-a dat adresa – locuia lângă Abator, pe Splai, iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori şi ne-am împrietenit. Aşa am aflat că după aceea Armata a ridicat cadavrele de la Abator şi le-ar fi dus în pădurea Plumbuita.
Vizită mea la Abator a durat circa 15-20 minute. La plecare am luat pentru trupă o naveta de măruntaie, mai mult burţi. Când m-am întors la unitate m-am prezentat la comandant şi i-am raportat cele aflate. Comandantul a considerat că e de datoria să raporteze mai sus. Eu m-am retras din biroul comandantului şi m-am dus în hala de montaj, în hangarul central. După un ceas, un ceas şi jumate, a venit la mine comandantul şi mi-a spus că a telefonat la Consiliul de Miniştri, la cabinetul lui Horia Sima şi a cerut să vorbească cu acesta. De la postul telefonic respectiv i s-a răspuns că „camaradul Horia Sima nu mai există, că nu ştie unde este”.
Menţionez că în zilele care au urmat zvonul despre uciderea şi atârnarea în cârlige a evreilor la Abator a circulat, dar nu era luat în serios de nimeni. Până şi femeile cele mai simple din mahalaua bucureşteană se întrebau „de ce evreii nu reclamă la Antonescu ce au păţit?”.
Precizez că nu am fost membru al Mişcării Legionare, dar, la fel ca şi cei mai mulţi colegi din aviaţie, am simpatizat, ca român şi creştin, cu ideile lui Corneliu Zelea Codreanu.”…
Radu Eftimovici scrie că masacrul de la abator, urmat de atârnarea lor în cârlige este o gogoriţă, o minciună sfruntată. Pe vremea aceea dansul era nu numai şeful laboratorului de analize ale cărnii dar şi directorul adjunct al abatorului de la Bucureşti. Imediat după război, scriitorul şi reporterul de război, evreul Ilia Ehrenburg a publicat o carte intitulată “Prin Europa”. În carte se afirmă că la Bucureşti au fost asasinaţi zeci de evrei şi atârnaţi în cârligele de vite de la abator. Ulterior s-a aflat unde s-a petrecut această crimă împotriva unor mozaici: la Riga şi de ce letonii s-au răzbunat pe evreii comunişti implicaţi în moartea rudelor lor.
Omul care a spulberat mitul despre „Masacrul de la abator” (22.01.1941)
marți, 27 ianuarie 2026
Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS 4. Corolarul Trump la Doctrina Monroe
ISTORIA ÎN MERS
4. Corolarul Trump la Doctrina Monroe
Atacul Statelor Unite în Venezuela. Evenimentele din 3 ianuarie 2026
În 3 ianuarie 2026, în jurul orei 2.00 a.m. peste 150 aeronave americane (avioane de luptă de ultimă generație, F22, F35, bombardiere B1, elicoptere și drone) au atacat capitala Venezuelei, bombardând, după un bruiaj electronic intens, câteva aeroporturi de pe coasta de nord și infrastructura militară din zona capitalei. Rețeaua radar a fost anihilată, iar forțele militare venezuelene, dotate în general cu tehnică de luptă și de apărare de proveniență chineză și rusă, au fost surprinse la sol și complet paralizate. Sub această acoperire, forțele speciale de elită americane (în principal Delta Force) au pătruns în palatul prezidențial, capturându-i pe președintele Nicolás Maduro și pe soția sa. Aceștia vor fi judecați ̶ și, desigur, condamnați ̶ în Statele Unite, pentru narco-criminalitate. Nimeni nu are vreun dubiu că dincolo de această acuzație se află problemele de importanță strategică, a petrolului și zăcămintelor Venezuelei și cea a sistemului social al Venezuelei, anume socialist.
Operațiunea, cu numele de cod „Rezolvarea Totală” («Absolute Resolve»), a fost autorizată de către președintele Donald Trump și urmărită în direct, „ca un show de televiziune” («like I was watching a television show»), de către acesta împreună cu un grup de oficialități civile și militare, printre care șeful CIA, John Ratcliffe, și secretarul de Stat, Marco Rubio.
Conferința de presă din 3 ianuarie
În conferința de presă de la Mar-a-Lago, care a urmat operațiunii [1], președintele Trump a spus că Statele Unite vor prelua conducerea Venezuelei: „Suntem acum acolo și intenționăm să rămânem până când tranziția adecvată poate avea loc” («until such time as the proper tranzition can take place») „Vrem să ne înconjurăm de vecini buni. Vrem să ne înconjurăm de stabilitate.”…„Intenționăm să extragem o cantitate enormă («tremendous») de resurse /bogății («wealth») ale subsolului și aceste bogății vor merge către poporul venezuelean…și, de asemenea, către Statele Unite ale Americii, ca rambursare a daunelor («damages») pe care ni le-a provocat această țară.” …”Vom avea acolo foarte mari companii petroliere, cele mai mari din lume…și suntem gata să înfăptuim («to stage») un al doilea atac, mult mai amplu, dacă situația o va cere”… „Am construit industria petrolieră cu ambiție, talent și pricepere americană, iar regimul socialist ne-a furat-o prin forță. Cel mai mare furt din istoria Americii, la care președinții de până acum nu au reacționat.”…„Am uitat de doctrina Monroe. Dominația Americană în emisfera vestică, în emisfera noastră natală, nu va mai fi pusă niciodată la îndoială.”
Trump a dat cuvântul secretarului Apărării, Pete Hegseth, șefului Statului Major general, John Caine, și secretarului de Stat Marco Rubio, care au justificat acțiunea și l-au elogiat pe președinte. Secretarul de Stat, Pete Hegseth a plusat: „America își poate proiecta voința în lume, oriunde, oricând. Asta înseamnă «America pe primul loc» («America first») și «Pacea prin Putere».” Aceasta este , însă, Doctrina Wolfowitz (1992) redivivus.
Una dintre întrebările puse la Conferința de Presă a fost asupra grațierii de către președintele Trump și eliberării dintr-o închisoare federală cu o lună în urmă, la 1 decembrie 2025, a fostului președinte al Hondurasului, Orlando Hernández, condamnat în Statele Unite, în timpul administrației Biden, la 45 ani închisoare pentru conspirație la trafic de droguri și deținere de arme automate pe vremea când era președinte. Trump a răspuns că Biden i-a înscenat acuzațiile lui Hernandez, care „a fost tratat așa cum administrația Biden l-a tratat și pe un om pe nume Trump”… „Dacă unii vând droguri într-o țară, aceasta nu înseamnă să arestați președintele și îl aruncați în închisoare pentru tot restul vieții” («You take any country you want, if somebody sells drugs in that country, that doesn't mean you arrest the president and put him in jail for the rest of his life»). Desigur, astfel de detalii nu vor fi reținute de cursul tumultuos al istoriei acestei perioade.
După cum se știe, reacțiile, în America Latină, în Statele Unite și în întreaga lume, au fost cele mai diverse. Probabil reacția negativă cea mai rapidă și tranșantă în Statele Unite a fost cea a comitetului editorial al ziarului The New York Times care, în editorialul din 3 ianuarie 2026, a condamnat atacul ca fiind „periculos și ilegal”, descriindu-l drept un act de „imperialism modern”, căruia îi lipsește „orice aparență de legitimitate internațională, autoritate legală validă, sau aprobare internă” [2]
Doctrina Monroe, Corolarul Roosevelt și Corolarul Trump
În 1823, la aproape o jumătate de secol de la încheierea Războiului de Independență, Statele Unite ale Americii și-au asumat statutul de principală putere locală în Emisfera Vestică, prin Discursul adresat Congresului privind starea Uniunii al celui de-al cincilea președinte american, James Monroe. Discursul întemeia separarea de principiu a celor două emisfere, ca sfere de influență, afirmând că orice tentativă a puterilor europene de a exercita control sau influență asupra statelor suverane din emisfera vestică va fi interpretată drept o amenințare directă la adresa securității Statelor Unite («dangerous for our peace and safety»).
La data elaborării ei, doctrina Monroe a fost un sprijin pentru mișcarea de eliberare a țărilor Americii Spaniole de sub dominația colonială. Treptat, trupele imperiale spaniole au fost învinse în Noua Granada (1818), Venezuela și Panama (1821), Ecuador (1822), Peru (1824), Bolivia (1825). Personalitatea emblematică pentru războaiele de independență națională ale Americii Spaniole a fost venezueleanul Simón Bolivar ̶ supranumit Liberatorul ̶ care a ocupat, în diverse perioade, funcțiile de președinte al noilor state independente Venezuela, Republica Peru, Bolivia, Columbia Mare.
Pe măsura întăririi puterii economice și capacităților militare ale Statelor Unite, Doctrina Monroe a fost transformată dintr-un element de descurajare pentru statele europene de a interveni politic sau militar în emisfera vestică, într-un instrument de impunere a hegemoniei americane în statele devenite independente din America Centrală și America de Sud. Punctul maxim al acestei escaladări doctrinare a fost atins în 1904, când președintele Theodor Roosevelt, tot în cadrul unui discurs anual privind starea Uniunii, a prezentat Congresului ceea ce va fi denumit în istorie Corolarul Roosevelt la Doctrina Monroe: „Tot ceea ce își dorește această țară [Statele Unite] este de a vedea țările vecine stabile, ordonate și prospere. Infracțiunile cronice sau o neputință care duc la o slăbire generală a legăturilor societății civilizate, pot necesita, în America sau în alte părți, o intervenție a unei națiuni civilizate iar, în emisfera occidentală, adeziunea Statelor Unite la Doctrina Monroe poate obligă Statele Unite, oricât de reticente, în cazuri flagrante de asemenea infracțiuni sau incapacitate, să exercite puteri polițienești internaționale.”
Avem aici și esența actualului Corolar Trump la Doctrina Monroe, care este unul dintre pilonii de bază ai Strategiei de Securitate Națională a Statelor Unite ̶ 2025 [4], cu diferența că varianta Roosevelt este mai tranșantă. În Strategia de Securitate ̶ 2025, Statele Unite se autodefinesc ca o „soft power” doritoare să-și impună primatul în Emisfera Vestică prin prestigiu și atractivitate. Atacul din 3 ianuarie și tot ce a urmat și va urma denotă o cu totul altă strategie în aplicarea Corolarului Trump.
Doctrina Monroe, succesivele ei amendări, corolarul Roosevelt sau actualul corolar Trump, sunt documente declarative unilaterale ale Statelor Unite, neînscrise în nici un tratat sau document de drept internațional. Ele au ghidat politica externă a Statelor Unite, motivând-o în fața celor dispuși sau a celor nevoiți să o accepte.
Chavismul. Republica Bolivariană a Venezuelei
În 1999, cursul politicii Venezuelei a virat spre un suveranism de stânga, în urma câștigării alegerilor prezidențiale din decembrie 1998 de către Hugo Chávez, fost ofițer de carieră cu un trecut revoluționar în cadrul armatei. Prin referendum s-a hotărât, cu o largă susținere (92%), schimbarea Constituției Venezuelei. În alegerile pentru Adunarea Constituantă partidele naționaliste și cele de stânga, unite în jurul lui Chavez, au obținut aproape 70% din voturi.
Constituția din 1999 („Constituția Bolivariană”) a fost considerată ca „una dintre cele mai avansate în privința drepturilor omului și a protecției minorităților indigene” ([5], p.160), prevăzând, printre altele, dreptul la educație gratuită și la tratamentul medical gratuit. Ea a fost aprobată prin referendum, cu peste 70% din numărul voturilor exprimate. Unul dintre articolele fundamentale ale noii Constituții a fost schimbarea denumirii țării din Republica Venezuela în Republica Bolivariană a Venezuelei, subliniind astfel faptul că Venezuela constituie numai unul dintre teritoriile eliberate cu două secole în urmă sub conducerea lui Simón Bolivar și redeschizând perspectiva unei Federații a Statelor Bolivariene.
Alegeri prezidențiale din 2000, conforme cu noua Constituție, au fost câștigate de către Chávez cu 60% din voturi, iar cele parlamentare au adus 50% din mandate partidului lui Chavez (Mișcarea pentru a V-a Republică), aliat cu Partidul Socialist, Partidul Social-democrat fiind următorul câștigător. În 2007, Chávez a înființat Partidul Socialist Unit al Venezuelei, aflat și astăzi la guvernare.
Toate aceste procente sunt relevante pentru sprijinul popular pe care Chávez l-a avut în renaționalizarea unor sectoare cheie ale economiei Venezuelei, începând cu 2001: petrolul și gazele naturale, telecomunicațiile și electricitatea, oțelul, cimentul și alte industrii de bază. În 2011, Chávez a anunțat naționalizarea exploatării și exportului de aur, forțând companiile străine să predea rezervele aurifere statului. Naționalizările s-au făcut pe bază de despăgubiri și compensații, dar procesele statului Venezuelean cu marile companii, în general nord-americane, durează până în zilele noastre.
Chavez a câștigat al patrulea mandat prezidențial în 2012, dar deja era grav bolnav. L-a desemnat ca succesor pe vicepreședintele Nicolás Maduro, cel mai fidel locotenent și admirator al său, care a devenit președinte în urma alegerilor din 2013, câștigate la limită (o marjă de 1,5%) și contestate de opoziție.
Chavismul (Bolivarianismul sau neo-Bolivarismul) este o ideologie ale cărei elemente de bază sunt: suveranitatea politică și economică Latino-Americană; integrarea Americii Latine; anti-imperialism; opoziția la neoliberalism, la globalizarea hegemonică și la controlul FMI și Word Bank; naționalizarea industriilor strategice; socialism cu elemente de economie de piață națională, deci toate ingredientele care o fac periculoasă prin contagiune pentru sistemul socio-economic capitalist nord-american.
Această ideologie (denumită printre aderenți Socialismul Secolului XXI), susținerea ei de către clasele de jos și de mijloc în majoritatea statelor Americii Latine, pătrunderea Rusiei și în special a Chinei pe piața acestor state și imensa rezervă de petrol a Venezuelei, sunt motivele profunde ale activării doctrinare a Corolarului Trump la Doctrina Monroe și ale spectaculosului atac militar din 3 ianuarie al Statelor Unite în Republica Bolivariană a Venezuelei.
[1]Conferința de Presă din 3 ianuarie
2026 https://www.youtube.com/watch?
[2]Trump's Attack on
Venezuela Is Illegal and Unwise, The
New York Times, 3
ianuarie 2026. https://www.nytimes.com/2026/
[3] Corolarul Roosevelt la Doctrina Monroe
https://
[4] National Security Strategy of United States of America ̶ 2025
https://www.whitehouse.gov/wp-
[5]Sabin
Coroian, Instaurarea și organizarea regimului lui Hugo Chávez în Venezuela (1998-2000)Ann.Univ.Ovidius,
seria Istorie, vol. V (2008) https://isp.univ-ovidius.ro/
Prof. Dr. Tiberiu Tudor
vineri, 19 decembrie 2025
S T E N O G R A M A teleconferinţei din ziua de 17 decembrie 1989, cu tovarăşul Secretar general Nicolae Ceauşescu
PARTIDUL COMUNIST ROMAN
COMITETUL JUDETEAN BRASOV
S T E N O G R A M A
=================
teleconferinţei din ziua de 17 decembrie 1989,
cu tovarăşul Secretar general Nicolae Ceauşescu
Tovarăşul secretar general al partidului Nicolae Ceausescu –
Bună ziua!
Am convocat această teleconferinţă pentru ca în perioada următoare să fie luate măsuri corespunzătoare pentru asigurarea pazei stricte la sediile comitetelor de partid, unităţi economico-sociale, cămine studenţeşti. Se vor forma colective din lucrători ai aparatului de partid şi de stat, gărzile patriotice, formaţiunile de tineret. Se vor intensifica controalele, mai ales în timp de noapte. Se menţin în vigoare toate măsurile transmise comitetelor judeţene de partid pentru perioada premergătoare Congresului al XIV-lea.
Am convocat această conferinţă avînd în vedere unele evenimente foarte grave care au avut loc ieri şi azi la Timişoara. Aparent, totul a pornit de la un proces de evacuare a unui preot reformat, care a fost mutat de la cultul respectiv. Anterior a făcut declaraţii antiromîneşti la Budapesta şi s-a aliat cu cercuri ostile integrităţii României. S-au făcut greşeli, pentru că, normal, toată problema trebuia rezolvată într-o oră sau două, conform normelor care sînt valabile în lume şi conform legilor ţării noastre, dar în loc de acest lucru s-au purtat discuţii interminabile şi s-au adunat mulţi. Acum reiese că acest fapt a fost pregătit din timp de agenţiile străine şi de cercurile antisocialiste, antiromâneşti atît din vest cît şi din est.
Repet cu toată seriozitatea că încă la Timişoara nu s-a pus ordine pentru că s-au făcut greşeli inadmisibile în aplicarea măsurilor stabilite. În primul rînd, unităţile care au fost destinate să aplice anumite măsuri au fost trimise dezarmate, în imposibilitatea de a acţiona. Acum am trimis şi sînt la Timişoara toţi comandanţii; am discutat acum cîteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe şi au primit muniţie de război. Orcine nu se supune la somaţie… este stare de necesitate! Am dat ordin să se tragă; se somează şi dacă nu se supune se trage. S-a făcut greşeala că s-a întors şi obrazul celălalt… Începând de azi unităţile de M.I., trupele de securitate şi grănicerii vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe. Cu respectarea regulamentului şi normelor legale potrivit legilor ţării, dar oricine atacă un ofiţer sau soldat să primească riposta – Fără nici un fel de justificare. Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului, a independenţei României. Toate unităţile sînt în stare de alarmă şi în această situaţie au şi armament de luptă în dotare, inclusiv muniţia. Unităţile de motorizate merg cu armament uşor din dotare. Orcine încearcă o manifestaţie, este somat, arestat şi apoi stăm de vorbă; oricine intră în sediul Comitetului judeţean de partid, sparge geamuri să fie tratat ca atare…
Aceasta este prima problemă. Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar, care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Coman. Dacă ofiţerii sînt acolo?
Tov. Bălan R. – Sîntem aici cu tovarăşul Coman. S-au luat măsuri pentru executarea ordinului Dvs. Ofiţerii nu sînt în sală, sînt la Miliţie.
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu – De ce nu au venit în sală; transmiteţi ordinul meu. Să acţioneze în situaţie de luptă! Într-o oră să fie restabilită ordinea la Timişoara. Îi chemaţi şi le daţi ordin; mi-i daţi la telefon să vorbesc cu ei!
Tovarăşul Coman – Vă raportez tovarăşe Nicolae Ceauşescu: capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru; am ordonat să se tragă foc. Sîntem gata să îndeplinim ordinele Dvs.
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu – Imediat să vină la sediul Comitetului judeţean de partid, să fie împreună cu voi şi comandantul diviziei din Timişoara. Generalii pe care i-am trimis de la Bucureşti unde sînt?
Tov. Coman – Am vorbit cu ei să meargă la coloane; ne organizăm aşa cum aţi ordonat.
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu – Acţionaţi în numele meu şi raportaţi din 15 în 15 minute. Toate unităţile care sînt mobilizate să meargă în centru să pună ordine! S-a înţeles?
Tov. Coman – Vă raportez, am înţeles!
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu – Nici acum nu au sosit unităţile!… deşi mi s-a raportat că au sosit!
Dacă celelalte judeţe au înţeles măsurile care trebuie luate din acest punct de vedere? Dacă au nelămuriri? Nu.
Imediat chemaţi toţi comandanţii şi nu mai aşteptaţi de la Bucureşti alte dispoziţii. Acestea sînt dispoziţiile, obligatorii pentru toată lumea. Cine nu respectă să fie destituit; cine nu acţionează în mod corespunzător.
A doua problemă: trebuie neapărat ca gărzile muncitoreşti să fie bine pregătite şi dacă se apelează la ele să meargă cu armament de luptă bine verificat; să se discute foarte serios în toate unităţile economice-sociale, în învăţământ, în facultăţi, trebuie să se adopte o poziţie fermă faţă de oricine, faţă de orice manifestare antisocialistă, de denigrare a cuceririlor poporului, pentru că aceasta este acum datoria tuturor, indiferent dacă sînt sau nu membri de partid.
În primul rand, planul trebuie urmărit în continuare şi îndeplinit; producţia să nu stea. Să fim atenţi la orice încercare de a sabota activitatea de producţie în orice domeniu. Şi să se asigure o bună aprovizionare a populaţiei. Dar atitudine fermă dacă sînt elemente care încearcă să provoace dezordine. Şi la noi există elemente care s-au pus în serviciul puterilor străine, împotriva propriului popor, împotriva integrităţii României! Trebuie să spunem tuturor, să cunoască situaţia şi să avem cu toţii o poziţie fermă împotriva oricăror încercări de a lovi în cuceririle revoluţionare ale poporului român, în libertatea şi integritatea ţării. Să se prelucreze în toate domeniile.
Comitetele judeţene de partid trebuie să se considere în stare de alarmă. Fără însă a neglija problema planului. Şi atenţie la orice manifestare. Nu mai trebuie să spun că cercurile reacţionare fac totul pentru a submina independenţa şi integritatea ţării. Au făcut şi declaraţii publice şi tot ceea ce s-a întîmplat în ţările socialiste în ultimul timp are drept scop distrugerea socialismului. Trebuie privite ca o lovitură de stat, antisocialistă.
Dacă asupra acestor probleme este vreo neclaritate? Nu.
Am stabilit să nu mai primim turişti străini şi nici micul trafic de frontieră. *
Dar asta nu o discutăm acum… Fiecare să se ocupe de problemele lui. Nu trebuie să admitem nici de la străini, nici de la cei din ţară, trebuie loviţi fără cruţare, fără nici un fel de justificare. Nu trebuie să mai umblăm cu subînţelesuri; cum după 1968, după intrarea în R.S.C., situaţia a fost care a fost, acum lucrurile sînt şi mai clare şi trebuie să spunem întregului popor şi partid şi să respingem orice încercare de a abate poporul de pe calea dezvoltării socialiste. Acesta este de fapt obiectul acestei teleconferinţe, care are loc într-o situaţie cu totul deosebită. Şi să luaţi măsuri cu totul deosebite.
Dacă aveţi ceva de spus sau de întrebat?
Nu aveţi. Atunci, luaţi măsurile necesare; chemaţi membri biroului şi stabiliţi ce măsuri se impun azi. Să organizaţi trupe de patrulare, formate din gărzi patriotice, tineri, activişti de partid. Şi aceasta nu pentru o zi-două, ci pînă se va revoca acest termen. Practic, pînă la Anul Nou. Peste tot, în comune, oraşe, unităţi din toate domeniile, asiguraţi desfăşurarea activităţii de producţie, realizarea planului, dar şi o ripostă fermă acţiunilor provocatoare.
Dacă aveţi ceva de întrebat?
Orice problemă se iveşte trebuie să raportaţi imediat! Chiar dacă între timp aţi luat nişte măsuri, trebuie să raportaţi imediat. Nimeni să nu mai ascundă nimic!
Dacă nu aveţi probleme, atunci am încheiat teleconferinţa şi treceţi imediat la măsuri ferme.
Spor la muncă!
Braşov – 17.12.1989
Pentru conformitate cu originalul,
PRESEDINTELE
COITETULUI JUDETEAN PROVIZORIU
AL FRONTULUI SALVARII NATIONALE
L.S. ss. Gl.Mr. Ion Florea
Text confruntat de Vasile Gogea, şeful Comisiei cultură, presă, ştiinţă, învăţământ.
02.01.1990.
_______________________________
(Această Stenogramă – găsită printre hîrtiile care scăpaseră de la distrugere în sediul Comitetului județean al PCR-Brașov – am încercat s-o public în ziarul local Gazeta de Transilvania – nume luat încă din noaptea de 22 decembrie , înlocuindu-l pe cel vechi, Drum nou, la propunerea celui care a devenit și redactor-șef, regretatul jurnalist Ioan Popa – dar acesta mi-a dat de înțeles că generalul Florea i-ar fi „sugerat” că nu e „oportună” publicarea ei. Trebuie să facem distincție între această stenogramă și procesul verbal al ședinței Comitetului politic executiv al PCR (incomplet, din el lipsind cîteva pagini, reconstituit ulterior din însemnările făcute în agendele lor de unii membri care au participat la ședință), care a avut loc în dimineața aceleiași zile. Atunci, m-am hotărît și în dimineața următoare am plecat, fără să anunț pe nimeni, nu fără o oarecare teamă, la București să i-o dau lui Petre Mihai Băcanu, la România liberă. Acesta, înțelegînd imediat importanța de document probatoriu incontestabil al faptului că Ceaușescu dăduse ordin personal să se tragă în demonstranți la Timișoara, l-a trimis imediat la zețărie și l-a publicat în ediția de a doua zi. Cred că era 3 sau 4 ianuarie. Poetul Florin Iaru s-ar putea să-și amintească mai exact, pentru că el m-a însoțit, pentru mai multă siguranță, pînă la Casa Scînteii.)
=================
A se consulta dialogul cu Cristian Troncotă, emisiunea În Gura Lupului,în care se confirmă existența pe teritoriul României a unei mulțimi importante de turiști veniți concomitent din URSS, mai porecis din Republica Moldoveană, vorbitori de limbă romțnă cu accent. Prezența acestor a fost afirmată și de Petre Roman, cu ani în urmă. Revoliuționarii o contestă fiindcă unor dintre ei li se pare că se contestă însăși natura și rewqlitatea revoltei populare. E o confuzie la mijloc. Cele două serii de evenimente nu se exclud, sunt concomitente și compelmentare. Dan Culcer
https://www.youtube.com/watch?v=K2Qo46aICKo
vineri, 5 decembrie 2025
Cum a ajuns Poliţia să şteargă urmele crimelor Securităţii comuniste
Dezvăluiri: Cum a ajuns Poliţia să şteargă urmele crimelor Securităţii comuniste
Ne mirăm - cei care ne mai mirăm- că societatea românească este tot mai bântuită de nostalgii comuniste în condiţiile în care regimul comunist a fost unul criminal. "Exportat" de sovietici cu tancurile, comunismul a însemnat colectivizare forţată, naţionalizări şi crime. Vocile critice, preoţii, intelectualii au fost aruncaţi în închisori, torturaţi, ucişi. Fenomenul Piteşti va rămâne pentru totdeauna în istorie ca una din manifestările supreme ale Răului, ale dezumanizării.
Practica crimei n-a dispărut după "obsendantul deceniu" ci s-a perpetuat într-o formă mascată: Securitatea ancheta, bătea, ucidea chiar, sub acoperirea Miliţiei. Cele mai cunoscute cazuri sunt uciderea inginerului Gheorghe Ursu, căruia i s-a fabricat un dosar de drept comun şi anchetarea/torturarea/condamnarea tot sub acoperirea Miliţiei a muncitorilor de la Braşov care s-au revoltat în 1987.
Deşi în România după 1964 oficial nu mai existau deţinuţi politic, realitatea era cu totul alta iar românii erau conştienţi de faptul că opinii contra regimului, chiar banale bancuri politice sau ascultarea unor posturi precum Europa Liberă şi Vocea Americii, le aduc automat Miliţia/Securitatea la uşă. Teroarea era omniprezentă.
Cu toate acestea, tot mai mulţi oameni regretă acele vremuri negre, ale crimei şi fricii. Un sondaj INSCOP recent arată că 55,8% dintre români consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România; 66,2% cred că Nicolae Ceauşescu a fost un lider bun pentru România.
Cauzele sunt multiple, de natură socială, politică, psihologică etc., la care se adaugă, evident, războiul hibrid, nostalgiile comuniste fiind o armă în cadrul acestuia. Însă oricât de pricepuţi ar fi ruşii în materie de război hibrid şi oricare ar fi fost factorii personali ai victimelor campaniilor de dezinformare, nostalgiile comuniste n-ar fi găsit un teren atât de fertil pentru a încolţi dacă statul ar fi avut o politică coerentă şi susţinută de recuperare a memoriei. Dar n-a avut şi nu are. Abia de anul acesta istoria comunismului se va studia în şcoli, şi doar în clasele a XII, când mulţi elevi nu mai dau doi bani pe materiile care n-au treabă cu bacalaureatul şi admiterea la facultăţi. Nu avem un muzeu la comunismului ci doar câteva iniţiative private în acest sens, precum Memorialul de la Sighet păstorit de Ana Blandiana, nu am avut un proces al comunismului.
De recuperarea memoriei trecutului se mai ocupă doar o mână de specialişti şi câteva instituţii, printre care Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Activitatea specialiştilor de acolo este însă îngreunată de faptul că nici la ora actuală n-au primit toate arhivele fostei Securităţi. Lipseşte chiar cheia de boltă, Registrele Jurnal cu evidenţa reţelei informative. O evidenţă a tuturor informatorilor recrutaţi de unităţile locale sau centrale ale Securităţii, indiferent de profilul de muncă al compartimentului care a făcut recrutarea. Mai mult, există o serie de documente care n-au ajuns şi probabil nu vor ajunge niciodată în arhivele CNSAS: documentele aferente anchetelor desfăşurate de fosta Miliţie comunistă ca acoperire pentru Securitate.
Şi documente ale fostei Securităţi au fost, din nefericire, distruse, însă există procese verbale în baza cărora să se poată reconstitui identitatea arhivistică a dosarelor distruse vizând anchetele temutului organ represiv. Însă, când vine vorba de anchetele desfăşurate sub acoperirea Miliţiei, nici aceste procese verbale nu există. Poliţia, Ministerul de Interne, le distruge fără să aibă criterii clare de selecţie, fără să facă procese verbale, fără nimic, nicio urmă scrisă.
Se şterge aşadar nu doar memoria unor crime, dar şi cea a unor eroi care ar merita cu prisosinţă onoraţi de noi, cei care azi trăim în libertate. Şi, mai ales, se şterge istoria unui trecut totalitar, se şterg întâmplări din care românii ar putea să înveţe ce îi aşteaptă în totalitarism. Ce înseamnă dictatură, ce înseamnă comunismul.
"Cu cât se studiază mai intens arhivele şi cu cât avansăm în cunoaşterea istoriei comunismului în România, cu atât constatăm mai des că ne lipsesc multe piese din puzzle. De multe ori, vorbim de piese esenţiale. De pildă, o parte foarte importantă din tabloul represiunii comuniste este cea a acţiunilor Securităţii desfăşurate sub acoperirea Miliţiei. E o absenţă cu atât mai semnificativă, cu cât e vorba despre evenimente care s-au petrecut în anii 70-80, aşadar mai recente, şi despre fapte grave, ai căror autori încă mai trăiesc şi ar fi putut fi identificaţi", a explicat pentru Epoch Times doamna Germina Nagâţ, membră a colegiului CNSAS (opinia dumneaei este redată, integral, mai jos).
IGPR şi politica distrugerii documentelor
Situaţia distrugerii documentelor fostei Miliţii a ieşit la iveală în urmă cu câţiva ani, după ce Vaticanul a demarat procesul de beatificare a lui Martin Benedict, un medic-preot franciscan, persecutat de Securitatea comunistă. El fost anchetat pentru simplul fapt că a îmbrăţişat în secret preoţia şi a fost hirotonit în taină. Anchetele dure la care a fost supus după ce s-a aflat că are şi calitatea de preot i-au grăbit sfârşitul. Motivul oficial al anchetei: obţinerea de mijloace necuvenite de la bolnavi, probată cu câteva sticle de şampanie găsite la percheziţia cu prilejul căreia i s-au mai găsit stola, potirul şi alte obiecte de cult. Altfel spus, o infracţiune de drept comun, folosită ca pretext pentru chemările repetate la Miliţia Oneşti, pentru anchete şi declaraţii, ”ridicările” de la spital în văzul lumii, pentru compromitere şi denigrare. Martin Benedict a murit la 55 de ani. Cauza oficială a morţii: o hemoragie internă cauzată de ciroză.
Comisia pentru cauza tuturor sfinţilor, din cadrul Vaticanului, postulatorii cauzei, preoţii Eusebio Bejan şi Silvestru Bejan, precum şi cercetătoarea Germina Nagâţ din cadrul CNSAS, au încercat, de-a lungul mai multor ani, să obţină de la IPJ Bacău, precum şi de la alte instituţii ale statului, documente privind anchetarea doctorului Martin Benedict de către Miliţia Oneşti între anii 1984-1986. Cu greu au reuşit să obţină, după ani de insistenţe, o copertă de registru şi o filă de registru din care să reiasă că a existat într-adevăr o anchetă penală. Restul documentelor au dispărut. Nu, nu s-au volatilizat, au fost distruse.
Mai exact, reprezentanţi ai Ministerului de Interne şi, respectiv, ai IPJ Bacău, au comunicat, în repetate rânduri, faptul că documentele considerate „de mică importanţă” din arhiva fostelor unităţi de Miliţie, dar şi documentele privitoare la persoane decedate, se distrug după 30 de ani de la decesul persoanei cercetate sau anchetate de Miliţie. Mai multe informaţii pe acest subiect puteţi accesa aici.
Pornind de la acest caz particular, redacţia noastră a vrut să constate dacă avem de a face cu o situaţie generalizată. Şi avem. Cel puţin aceasta este concluzia care derivă din răspunsurile (sau chiar lipsa răspunsurilor) la întrebările noastre pe Legea 544.
Pe scurt, redacţia noastră a întrebat la nivel de IGPR care sunt normativele în baza cărora se distrug documentele fostei Miliţii din anchete desfăşurate la iniţiativa fostei Securităţi, care sunt criteriile în baza cărora se decide ce documente se distrug şi care se păstrează, ce evidenţe ale distrugerilor există, dacă se fac procese verbale de distrugere (în baza acestora putându-se reconstitui cât de cât informaţii despre anchete) etc., dacă documentele identificate ca având de-a face cu fosta Securitate au fost predate către CNSAS etc., IGPR-ul a pasat însă pisica la IPJ Bacău. De la care am aflat, cu stupoare, că nu există o centralizare a documentelor fostei Miliţii la nivel regional sau naţional. IPJ Bacău a precizat însă că documentele se distrug numai după aprobarea Arhivelor Naţionale. În baza căror criterii, nu am aflat.
Redacţia nostra a revenit cu un nou set de întrebări către IPGR, căci problema este una la nivel naţional, nu strict la nivelul unui inspectorat judeţean, dar, din nou, IGPR a pasat pisica la IPJ Bacău, care ne-a dat o singură informaţie în plus: Nu există niciun proces verbal de distrugere a documentelor fostei Miliţii vizând anchetarea lui Martin Benedict. Putem presupune că aceasta nu este singura distrugere fără proces verbal.
Redăm seria de întrebări şi răspunsurile:
Primul set de întrebări adresat IGPR
- Care sunt legile/actele normative/dispoziţiile interne în baza cărora s-a realizat distrugerea materialelor considerate „de mică importanţă” din arhivele fostelor unităţi de Miliţie, fiind de notorietate faptul că unele dintre anchetele Miliţiei se desfăşurau la iniţiativa şi sub coordonarea unităţilor de Securitate din cadrul Ministerului de Interne?
- Cine a stabilit sau stabileşte ce documente nu prezintă importanţă şi pot fi distruse?
- Care sunt criteriile de selecţie şi câte astfel de documente ale Miliţiei au fost distruse după 1990?
- În ce temei legal se distrug documente din arhiva fostelor unităţi de Miliţie referitoare la persoane decedate care au fost anchetate înainte de 1989, dar nu au fost niciodată judecate şi condamnate şi nu au cazier?
- Având în vedere distrugerile de documente din arhiva fostelor unităţi de Miliţie, confirmate de documente, cum se mai poate reconstrui astăzi o anchetă a Miliţiei desfăşurată la iniţiativa şi sub coordonarea Securităţii?
- Cum s-a procedat în cazul documentelor provenite din astfel de anchete ale Miliţiei, folosite ca acoperire pentru anchetele politice ale Securităţii (a se vedea cazul Gheorghe Ursu sau cazul celor 61 de manifestanţi anticomunişti arestaţi la Braşov în noiembrie 1987)?
- Dosarele de anchetă au fost predate către CNSAS?
- Există procese-verbale de distrugere a documentelor provenite din arhivele fostelor unităţi de Miliţie?
- Au fost aceste procese-verbale de distrugere predate către CNSAS, aşa cum s-a procedat în cazul proceselor-verbale de distrugere a dosarelor din arhiva fostei Securităţi?
(ca ilustrare, a se vedea Raportul de activitate al CNSAS pe anul 2015, pagina 28, accesibil la http://www.cnsas.ro_rapoarte de activitate)
- Conţinutul proceselor-verbale de distrugere a documentelor din arhivele fostelor Miliţii conţine informaţii despre persoanele vizate în respectivele documente?
- Sunt, aşadar, similare celor întocmite de fosta Securitate şi care pot fi azi consultate de către toţi cei interesaţi?
- Vă rugăm să ne transmiteţi o copie a unui astfel de proces-verbal, anonimizat dacă este cazul.
- Există o evidenţă centralizată a documentelor de anchetă create de unităţile de Miliţie înainte de 1989?
- Care este politica de păstrare şi arhivare a acestei categorii de documente?
- Care sunt reglementările privind arhivarea documentelor de la Miliţie, unde şi la ce nivel sunt gestionate evidenţele lor (local, regional sau naţional)?"
IGPR nu ne-a dat însă niciun răspuns. A pasat problema la IPJ Bacău care a răspuns strict punctual, referindu-se la cazul Martin Benedict.
Răspunsul IPJ Bacău:
Am revenit cu o nouă solicitare către IGPR, pentru a afla cât de extinsă e practica distrugerii de documente şi dacă această distrugere continuă şi în prezent
Întrebările au fost:
- La ora actuală, în cadrul IGPR se distrug în continuare documente aparţinând fostei Miliţii, fiind de notorietate faptul că unele dintre anchetele Miliţiei se desfăşurau la iniţiativa şi sub coordonarea unităţilor de Securitate din cadrul Ministerului de Interne?
- Când a avut loc ultima distrugere de documente din arhiva Miliţiei?
- Dacă o astfel de operaţiune a avut loc, ea s-a desfăşurat şi a fost coordonată la nivel naţional sau local?
-Câte astfel de documente din arhiva Miliţiei au fost distruse după 1990 la nivel naţional?
-Distrugerile de documente efectuate după 1989 au fost făcute tot în baza Ordinului ministrului de Interne nr. S.404 din 1974?
- Dacă nu, în baza cărui act normativ?
- Care este temeiul legal pentru solicitarea aprobării Arhivelor Naţionale pentru distrugerea unor documente după expirarea termenului de păstrare?
- Care sunt criteriile standard care permit formularea unei cereri de distrugere de documente?
- Vă rugăm să ne puneţi la dispoziţie o copie după o astfel de cerere de aprobare a unei distrugeri de documente.
-În ce temei legal se distrug ÎN PREZENT la nivel naţional documente din arhiva fostelor unităţi de Miliţie referitoare la persoane decedate care au fost anchetate înainte de 1989, dar nu au fost niciodată judecate şi condamnate şi nu au cazier?
- În ce temei legal au avut loc distrugeri de documente ale Miliţiei pentru persoane din categoria sus-menţionată, din 1990 până în prezent?
- Având în vedere distrugerile de documente din arhiva fostelor unităţi de Miliţie, confirmate de documente, cum apreciaţi că se mai poate reconstitui astăzi o anchetă a Miliţiei desfăşurată la iniţiativa şi sub coordonarea Securităţii?
- Cum s-a procedat în cazul documentelor provenite din astfel de anchete ale Miliţiei, folosite ca acoperire pentru anchetele politice ale Securităţii (a se vedea cazul Gheorghe Ursu sau cazul celor 61 de manifestanţi anticomunişti arestaţi la Braşov în noiembrie 1987)?
- Dosarele care privesc anchetarea acestor persoane de către Miliţie au fost predate la CNSAS?
- Înţelegem din răspunsul nr. 1466/08.08.2025 al IPJ Bacău că documentele aferente anchetei la care a fost supus Martin Benedict au fost distruse.
- Vă rugăm să ne transmiteţi o copie a procesului-verbal care consemnează această distrugere.
- Înţelegem de la IPJ Bacău că evidenţa documentelor create de unităţile de Miliţie a existat la nivel local, neexistând o centralizare a acestora la nivel regional sau naţional. Din această formulare rezultă că evidenţa documentelor arhivate la unităţile locale a existat, dar nu mai există în prezent.
- Care este temeiul legal al distrugerii unor sisteme de evidenţă create de unităţi ale Ministerului de Interne?
- Există în prezent un sistem centralizat sau un sistem local/regional de evidenţă a documentelor existente în arhiva Ministerului de Interne?
- Care este politica de păstrare şi arhivare a acestei categorii de documente?
- Au fost predate către CNSAS procese-verbale de distrugere a documentelor vizând anchete ale Securităţii efectuate sub acoperirea Miliţiei, aşa cum a procedat SRI în cazul proceselor-verbale de distrugere a dosarelor din arhiva fostei Securităţi?
(ca ilustrare, a se vedea Raportul de activitate al CNSAS pe anul 2015, pagina 28, accesibil la http://www.cnsas.ro_rapoarte de activitate)
- Care sunt reglementările curente, valabile la nivel naţional, privind arhivarea documentelor de la Miliţie, unde şi la ce nivel sunt gestionate evidenţele lor (local, regional sau naţional)?
- Vă rugăm să ne transmiteţi o copie a unui proces-verbal de distrugere a unui dosar al Miliţiei, anonimizat dacă este cazul.
Din nou IGRP a pasat problema la IPJ Bacău
Nu doar documentele "de mică importanţă" se distrug
Cum de la IGPR-ul a fost clar că nu vom obţine nicio altă informaţie, ne-am adresat Arhivelor Naţionale. Demersul ni s-a p părut cu atât mai necesar cu cât în 2022, profesorul Cătălin Botoşineanu, fost director al Arhivelor Naţionale din Iaşi, trăgea un semnal de alarmă în spaţiul public că numeroase documente privind Revoluţia, Mineriadele, arhivele din maternităţi ieşene din perioada genocidului la adresa mamelor care avortau, informări ale fostei Securităţi, relele tratamente din orfelinatele comuniste care au dus la moartea a 15.000 de copii etc. au fost distruse la cererea DGPI şi SRI. Concret, este vorba despre documentele care conţineau hârtii cu ştampila „Secret”. Mai multe informaţii pot fi accesate aici
Concluzia trasă după răspunsul Arhivelor Naţionale este una înspăimântătoare: Nu se ştie câte documente s-au distrus, nu există procese verbale.
Redăm întrebările adresate Arhivelor Naţionale şi răspunsul
- Care sunt prevederile legale care au permis unităţilor Ministerului de Interne să distrugă documente create de Miliţie înainte de 1990?
- Au fost şi sunt aceste distrugeri autorizate de ANR?
- Câte documente ale Miliţiei au fost distruse ulterior anului 1990 cu avizul ANR?
- Există procese-verbale de distrugere detaliate, care permit identificarea unităţilor arhivistice distruse şi descrierea minimală a conţinutului lor (titular, ani de referinţă, emitent, conţinutul pe scurt)?
- Există o evidenţă centralizată a documentelor provenite din arhivele unităţilor de Miliţie, distruse ulterior anului 1990 cu avizul ANR?
- Există documente provenite de la unităţile din cadrul Ministerului de Interne (în principal Miliţie şi Securitate) care se păstrează în depozitele ANR şi nu au fost încă predate CNSAS?
- Dacă răspunsul la întrebarea 4 este afirmativ, cum pot fi identificate şi cercetate documentele provenite de la Miliţie, care atestă anchetele politice instrumentate de Securitate sub acoperirea organelor de Miliţie şi care se păstrează în depozitele ANR?
- Există o evidenţă a acestui tip de documente?
- Este ea accesibilă specialiştilor?
Răspunsul a fost
Opinia doamnei Germina Nagâţ:
Redacţia noastră a cerut opinia doamnei Germina Nagâţ, fostă şefă a Direcţiei de Investigaţii din cadrul CNSAS şi actualmente membră în Colegiul director al instituţiei. Doamna Nagâţ a fost cea care a încercat să documenteze faptul că preotul medic Martin Benedict, menţionat anterior, a fost anchetat de Securitate sub acoperirea Miliţiei şi a constatat dispariţia documentelor doveditoare, cu exceptia, cum spuneam, a unei coperţi de registru şi a unei file de registru, şi acelea obţinute cu greu, după îndelungi diligenţe.
Distrugerea arhivelor fostei Miliţii, punctează cercetătoarea, este cu atât mai gravă cu cât este vorba despre evenimente care s-au petrecut în anii '70 - '80, aşadar mai recente, şi despre fapte grave, ai căror autori încă mai trăiesc şi ar fi putut fi identificaţi.
"Cu cât se studiază mai intens arhivele şi cu cât avansăm în cunoaşterea istoriei comunismului în România, cu atât constatăm mai des că ne lipsesc multe piese din puzzle. De multe ori, vorbim de piese esenţiale.
De pildă, o parte foarte importantă din tabloul represiunii comuniste este cea a acţiunilor Securităţii desfăşurate sub acoperirea Miliţiei. E o absenţă cu atât mai semnificativă, cu cât e vorba despre evenimente care s-au petrecut în anii '70 - '80, aşadar mai recente, şi despre fapte grave, ai căror autori încă mai trăiesc şi ar fi putut fi identificaţi.
Ştim azi că directiva PCR de disimulare a poliţiei politice în acţiuni miliţieneşti, de drept comun, a fost explicită şi s-a pus în aplicare sub formula ”discernământului politico-juridic” încă din mandatul de ministru de Interne al lui Ion Stănescu, în anii '70.
Efectul ei direct a fost că numeroase gesturi de disidenţă autentică sau de opoziţie faţă de dictatură au fost anchetate de Miliţie şi înregistrate ca atare în arhive sub acuzaţii inventate, de drept comun, ca să se evite încadrarea politică.
Un exemplu notoriu este cel al disidentului Gheorghe Ursu, anchetat în urma descoperirii unui jurnal plin de comentarii politice, însă depus în arestul Miliţiei sub acuzaţia oficială de deţinere de mijloace de plată străine.
Un alt exemplu, la fel de notoriu, este cel al arestaţilor în urma protestelor de la Braşov, din noiembrie 1987, judecaţi pentru 'tulburarea ordinii şi liniştii publice' sau pentru acte de 'vandalism', într-un proces politic, declarat secret şi ale cărui acte procedurale nu s-au mai găsit nicăieri, nici până în ziua de azi.
Cazul doctorului Martin Benedict, despre care m-aţi întrebat, este mai puţin cunoscut, dar la fel de ilustrativ, pentru că dovedeşte acelaşi lucru: actele care privesc ancheta desfăşurată la Miliţia Oneşti în 1984 n-au mai putut fi găsite nicăieri, oricâte eforturi s-au făcut de către postulatorii cauzei de beatificare, deschisă la Vatican cu mulţi ani în urmă.
Iată deci cum o pagină de istorie, extrem de valoroasă, cel puţin pentru comunitatea căreia i-a slujit toată viaţa doctorul Benedict, s-a pierdut definitiv, din motive care pentru mine sunt imposibil de înţeles. Cine şi pe baza căror criterii a stabilit sau stabileşte încă 'lipsa de importanţă' a unor documente create de Miliţie?!
Iar dacă distrugerea s-a făcut procedural, după norme clare de arhivă, cum de nu putem reconstitui azi nici măcar o listă minimală a ceea ce s-a distrus, aşa cum s-a făcut, de pildă, în cazul distrugerilor operate în arhiva fostei Securităţi?
Procesele verbale de distrugere pe care le-am preluat de la SRI de-a lungul anilor ne-au ajutat enorm în unele situaţii. La CNSAS, la Direcţia Investigaţii, s-a construit o evidenţă specială a acestor distrugeri, exclusiv pe baza proceselor verbale, şi ea s-a dovedit cât se poate de utilă. Se foloseşte curent în verificările de interes public.
Cum de nu avem ceva similar în cazul distrugerilor de dosare din arhiva Miliţiei, îmi este imposibil să înţeleg. Normele de lucru cu arhiva nu puteau fi radical diferite, câtă vreme şi Miliţia, şi Securitatea au fost părţi ale aceluiaşi Minister de Interne!
Încă mai caut o explicaţie pentru această situaţie complet absurdă, care a eliminat în mod nejustificat mărturii şi dovezi esenţiale pentru istoria noastră recentă", a explicat doamna Nagâţ pentru Epoch Times.