Întoarcerea fantomelor Gărzii de Fier în politica românească de Remus Pricopie, doctor în științe

 Întoarcerea fantomelor Gărzii de Fier în politica românească

de Remus Pricopie, doctor în științe
Rector al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA)
București, România

Pentru mulți israelieni, România este asociată unei realități istorice dureroase: înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, România găzduia una dintre cele mai mari comunități evreiești din Europa. Sute de mii de evrei trăiau, studiau, construiau afaceri, scriau cărți și contribuiau decisiv la viața culturală și economică a țării. Acea lume a fost distrusă în timpul Holocaustului.

Pogromurile de la Iași și București, deportările în Transnistria și crimele comise sub regimul mareșalului Ion Antonescu și cu participarea Mișcării Legionare / Gărzii de Fier rămân printre cele mai întunecate capitole ale istoriei moderne a României. Istoricii au stabilit de mult că România nu a fost doar un observator pasiv al Holocaustului, ci unul dintre statele direct responsabile pentru persecutarea și uciderea evreilor în timpul războiului.

După căderea comunismului, România s-a îndreptat lent și uneori ezitant către asumarea acestei istorii. Totuși, în ultimele două decenii, s-au înregistrat progrese importante. Statul român și-a asumat oficial responsabilitatea pentru Holocaust prin concluziile Comisiei Internaționale conduse de Elie Wiesel. Au fost create instituții dedicate cercetării și educației privind Holocaustul. Cooperarea cu Israelul, Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite și partenerii democratici occidentali s-a aprofundat. A fost adoptată legislația care interzice propaganda fascistă, legionară, rasistă și antisemită.

Pentru mulți români, aceste evoluții au creat impresia că marile bătălii privind memoria istorică fuseseră deja soluționate.

Această presupunere este acum pusă la încercare.

La 21 aprilie 2026, Todiriță Mirel, consilier local din Balotești — localitate aflată în apropierea Bucureștiului — și membru al partidului naționalist AUR, a depus o solicitare oficială către Parlamentul și Guvernul României prin care cerea desființarea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, instituție de stat aflată în prima linie a luptei împotriva antisemitismului, negării Holocaustului și reabilitării ideologiei fasciste, precum și anularea și abandonarea viitorului proiect al Muzeului Holocaustului din București.

Nu a fost o provocare anonimă pe internet. Nu a fost graffiti pe un zid sau un slogan strigat la un miting. A fost un document politic oficial trimis de un ales local.

La prima vedere, un asemenea episod ar putea fi considerat extremism marginal. Ar fi o greșeală.

Semnificația acestui moment nu constă doar în solicitarea propriu-zisă, ci în ecosistemul politic mai larg care o înconjoară. Episodul de la Balotești face parte dintr-un fenomen mai amplu desfășurat în România în ultimii ani: normalizarea discursului pro-legionar / Garda de Fier, reabilitarea simbolică a unor figuri fasciste și toleranța instituțională tot mai mare față de narațiunile antisemite.

Abia după critici publice semnificative — inclusiv reacții ale Ambasadei Statelor Unite la București și ale unor importante instituții democratice din România — liderii locali ai AUR au anunțat că intenționează să sancționeze sau chiar să excludă oficialul local responsabil de inițiativă. Totuși, caracterul întârziat al reacției este el însuși revelator. Problema nu a fost identificată intern drept moralmente inacceptabilă de la început, ci doar după ce episodul a generat costuri publice și diplomatice.

Unul dintre cele mai clare exemple este Sorin Lavric, senator și figură importantă în cadrul AUR. Din 2021, Lavric a folosit în mod repetat tribuna Senatului României pentru a lăuda persoane asociate Mișcării Legionare / Gărzii de Fier, prezentându-le drept „patrioți uitați”. Aceste intervenții nu sunt accidentale sau izolate. Ele formează un model coerent și repetitiv.

Ceea ce face situația și mai gravă este mecanismul prin care acest discurs este amplificat. Discursurile lui Lavric nu sunt doar tolerate în interiorul partidului. Ele sunt republicate și promovate sistematic prin canalele oficiale de comunicare ale AUR, inclusiv site-urile partidului și platformele de social media. Cu alte cuvinte, aceste mesaje sunt difuzate instituțional și transformate într-o componentă a identității oficiale a partidului.

La un moment dat, Lavric a atacat public și moștenirea lui Elie Wiesel, prezentându-l drept o autoritate morală ilegitimă impusă societății românești. O asemenea retorică urmează un tipar familiar întâlnit în multe mișcări extremiste: mai întâi relativizezi crimele, apoi ataci memoria, apoi delegitimezi instituțiile responsabile de păstrarea acelei memorii.

Cazul lui Călin Georgescu dezvăluie o altă dimensiune a aceluiași fenomen. Georgescu, inculpat oficial în România în 2025 pentru promovarea ideologiei legionare și cultul criminalilor de război, a vorbit în repetate rânduri pozitiv despre Garda de Fier și a promovat ideea unei renașteri simbolice sau spirituale a „valorilor” acesteia.

El a elogiat public figuri asociate regimului Antonescu și a integrat teme antisemite în narațiuni geopolitice mai largi. Într-un podcast public din vara anului 2024, Georgescu a susținut că tentativa de asasinare a lui Donald Trump fusese „o operațiune de PR în stil hollywoodian” și a afirmat că MAGA devenise „MIGA – Make Israel Great Again”. În aceeași discuție, l-a descris pe J. D. Vance drept „un virus”, insinuând că politica americană ar fi subordonată intereselor evreiești.

Din nefericire, România a exportat o parte a acestui discurs extremist și antisemit și la nivel european prin Diana Iovanovici-Șoșoacă, actualmente membră a Parlamentului European. În aprilie 2026, Parlamentul European a votat ridicarea imunității sale pentru a permite autorităților judiciare române să investigheze acuzații privind promovarea ideologiei legionare, negarea sau relativizarea Holocaustului și glorificarea criminalilor de război. Decizia a reprezentat un semnal instituțional important că Europa democratică nu este dispusă să trateze asemenea manifestări drept excentricități politice inofensive.

Semnificația politică mai amplă a acestor evoluții a devenit și mai evidentă în mai 2026, când un grup numeros de senatori și deputați AUR, împreună cu membri ai unor partide extremiste mai mici, au promovat o inițiativă legislativă menită să slăbească drastic legislația României împotriva extremismului și antisemitismului. Prezentată în limbajul „apărării intereselor naționale” și al protejării „libertății de exprimare”, propunerea urmărea subminarea cadrului legal care interzice propaganda fascistă, legionară / Garda de Fier, rasistă și antisemită. Printre inițiatori se afla însuși senatorul Sorin Lavric.

Deosebit de îngrijorător a fost faptul că, la 13 mai 2026, o comisie a Senatului României a emis un aviz favorabil asupra propunerii, în condiții politice neclare privind formarea majorității care a susținut-o. Episodul a demonstrat că tentativa de relativizare sau slăbire a legislației anti-extremiste nu mai este limitată la retorica marginală, ci a pătruns în dinamica parlamentară și instituțională.

Acest amestec de nostalgie fascistă, teorie conspiraționistă, retorică anti-occidentală și antisemitism codificat nu este unic României. Combinații ideologice similare pot fi observate și în alte părți ale Europei și dincolo de ea. Dar cazul României are o gravitate istorică aparte din cauza implicării directe a țării în Holocaust.

Rolul lui George Simion, liderul AUR, trebuie și el analizat atent. Simion însuși evită adesea limbajul explicit antisemit. Totuși, responsabilitatea unui lider nu poate fi măsurată doar prin declarațiile sale personale. Ea trebuie evaluată și prin comportamentul instituțional.

Sorin Lavric continuă să ocupe poziții de conducere în AUR și în Senatul României fără sancțiuni sau corecții. Călin Georgescu a fost susținut public de Simion și propus explicit de acesta pentru funcția de prim-ministru. După incidentul de la Balotești, AUR a anunțat în cele din urmă măsuri disciplinare împotriva oficialului local implicat, dar numai după reacții publice și diplomatice semnificative. Mai important, atunci când parlamentarii AUR au susținut ulterior inițiative legislative menite să slăbească drastic legislația anti-extremistă și anti-antisemită a României, Simion nu a denunțat public și nici nu s-a opus acestor acțiuni. În termeni politici, o asemenea tăcere este ea însăși semnificativă. Ea întărește percepția că aceste inițiative nu sunt deviații izolate, ci parte a unei direcții politice mai largi tolerate — și validate implicit — de conducerea partidului.

Acesta este un punct esențial: problema nu mai este limitată la indivizi izolați. Comportamentul instituțional al AUR demonstrează o toleranță sistematică — și, uneori, promovare — a narațiunilor legate de nostalgia legionară și discursul antisemit.

Mulți dintre acești actori politici încearcă să protejeze sau să legitimeze discursul antisemit și pro-legionar sub umbrela libertății de exprimare. Societățile democratice disting însă între protejarea libertății de exprimare și legitimarea instituțională a unor ideologii extremiste care au urmărit istoric distrugerea democrației însăși. În Statele Unite, de exemplu, atunci când figuri politice locale asociate Partidului Republican au fost acuzate în ultimii ani de retorică antisemită, reacția a fost adesea rapidă și explicită: delimitare publică, retragerea sprijinului politic și sancțiuni interne. Scopul unor asemenea reacții nu era suprimarea libertății politice, ci reafirmarea unui principiu democratic fundamental — că antisemitismul și nostalgia fascistă nu pot deveni componente normalizate ale discursului politic legitim.

Democrațiile au avut întotdeauna extremiști. Pericolul real apare atunci când narațiunile extremiste încetează să funcționeze ca marginalii politice și încep să pătrundă în viața instituțională, în discursul parlamentar, administrația publică și comunicarea oficială a partidelor.

România de astăzi nu este România anilor 1930. Este membră NATO, a Uniunii Europene și partener strategic apropiat al Statelor Unite și Israelului. Totuși, instituțiile democratice singure nu imunizează societățile împotriva regresului istoric. Cultura politică contează. Memoria istorică contează. Claritatea morală contează.

Și tocmai de aceea atacul împotriva Institutului „Elie Wiesel” este atât de important. Pentru că atunci când actorii politici încep să vizeze instituțiile responsabile de memoria și educația despre Holocaust, societatea nu mai dezbate pur și simplu istoria. Ea începe să renegocieze limitele morale ale democrației însăși.

În ultimii ani, în România au existat critici publice și delimitări simbolice. Dar experiența arată tot mai clar că simpla condamnare discursivă este insuficientă. Mecanismele juridice sunt importante, iar unele investigații sunt deja în curs în baza legislației românești care interzice propaganda fascistă și antisemită. Totuși, doar acțiunea juridică nu poate rezolva o problemă care este simultan politică, culturală, educațională și instituțională.

Este nevoie de un răspuns democratic mai amplu. Partidele politice trebuie să înceteze să trateze antisemitismul drept o monedă negociabilă în competiția electorală. Universitățile, instituțiile media, societatea civilă și partenerii internaționali trebuie să reacționeze constant și clar. Democrațiile occidentale — inclusiv Statele Unite și Israelul — ar trebui să evite tratarea unor asemenea evoluții drept simple zgomote politice locale sau excese populiste temporare.

Istoria oferă o lecție diferită. Discursul extremist rareori rămâne mult timp doar simbolic.

Provocarea cu care se confruntă România astăzi nu privește doar câteva voci radicale. Ea privește dacă societatea democratică mai posedă încă încrederea morală necesară pentru a apăra adevărul istoric despre fascism, antisemitism și Holocaust înainte ca aceste fantome să devină din nou normalizate.

Traducere automată 

 

Remus Pricopie este profesor universitar și rector al Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București, instituție specializată în științe politice, administrație publică și comunicare. A fost ministru al Educației în guvernul condus de Victor Ponta între 2012–2014. (NATO PA)

În ceea ce privește formarea sa:

• a studiat chimia la Universitatea din București;

• a obținut un master în Comunicare și Relații Publice la SNSPA;

• are doctorat în științe politice, realizat în colaborare între SNSPA și Universitatea din București;

• a urmat programe și stagii de formare în SUA și Europa Occidentală, inclusiv la George Washington University, Harvard University și University of London. (Wikipédia)

A beneficiat de mai multe programe și burse academice internaționale:

• Fulbright New Century Scholars Program (2007–2008);

• programe de politici educaționale internaționale la George Washington University;

• programe World Bank Institute;

• seminarii Salzburg Seminar și Graz University. (BMBWF)

Ca apartenențe organizaționale și academice:

• membru al World Academy of Art and Science;

• membru al Club of Rome (filiala română);

• implicat în Romanian-US Fulbright Commission;

• vicepreședinte al International Association of Universities;

• membru al Atlantis Group, rețea informală de foști miniștri ai educației și lideri universitari. (NATO PA)

Din punct de vedere politic:

• nu este cunoscut ca membru formal de partid în prezent;

• însă a fost susținut politic de Partidul Social Democrat pentru funcția de ministru;

• în 2020, PSD și Pro România l-au propus chiar pentru funcția de prim-ministru, prezentându-l însă drept „independent politic”. (Wikipédia)

Un element important pentru înțelegerea profilului său intelectual și instituțional este mediul SNSPA. Instituția este orientată puternic către:

• integrare euro-atlantică;

• politici publice;

• comunicare strategică;

• cooperare cu structuri occidentale și organisme internaționale.

Criticii SNSPA observă adesea continuitatea istorică dintre această instituție și vechea Academia Ștefan Gheorghiu din perioada comunistă, deși SNSPA actuală funcționează într-un cadru complet diferit, occidentalizat și conectat la rețele academice euro-atlantice. (Wikipédia)

Din punct de vedere ideologic, Remus Pricopie este perceput în general ca:

• pro-occidental;

• pro-NATO și pro-UE;

• favorabil paradigmelor liberale și instituționale occidentale;

• apropiat de discursul dominant al organizațiilor academice și diplomatice euro-atlantice privind democrația, extremismul, antisemitismul și politicile educaționale.

Acest profil explică și tonul articolului pe care l-ați prezentat anterior: el nu vine dintr-o zonă tradiționalistă sau național-conservatoare, ci dintr-o cultură instituțională centrată pe apărarea consensului liberal-democratic occidental post-1989.