Corvin Lupu. Concluzii la problematica apartenenței Basarabiei la România și la Rusia/URSS

Concluzii la problematica apartenenței Basarabiei la România și la Rusia/URSS
10:02, 24 noiembrie 2025 .

Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea 12
*
Concluzii la problematica apartenenței Basarabiei la România și la Rusia/URSS
Basarabia a fost o vreme îndelungată sub stăpânire rusească și ucraineană (nordul provinciei și sudul ei). În cei peste 200 de ani trecuți de la 1812, până în prezent, ea s-a aflat doar 25 de ani în interiorul granițelor României. Este puțin. În acei ani interbelici, guvernele românești au făcut foarte puține pentru basarabeni. Apartenența provinciei la România nefiind recunoscută de mari puteri ale lumii (în primul rând, de SUA, de URSS, Germania, Japonia), autoritățile de la București s-au ferit de investiții în Basarabia, care erau văzute ca fiind riscante și au privit-o ele însele cu lipsă de încredere în viitorul ei românesc. Basarabia a rămas neindustrializată. Sovieticii au făcut investiții în RSS Moldovenească, dar le-au făcut la est de Nistru, în Transnistria. Politicienii români din perioada interbelică vizitau Basarabia mai ales în campaniile electorale, când promiteau cu multă larghețe proiecte pe care nu le-au demarat niciodată.
Încrederea basarabenilor în România a fost zdruncinată din temelii, după părerea noastră, pe bună dreptate. În perioada stăpânirii țariste, elitele românești din Basarabia au fost deportate, întemnițate, persecutate, marginalizate. În mod deosebit au fost oprimați preoții. În perioada lui Stalin, această situație s-a repetat. Ulterior, elitele românești din Basarabia, care s-au ridicat în perioada comunistă, au fost atrase intenționat spre situații mai bune oferite în alte părți ale imensei Uniuni Sovietice și înlocuite cu elite rusofone. Fibra românească a Basarabiei a fost mereu agresată și subțiată. Și totuși, ea a rezistat. A rezistat, dar nu la o dimensiune care să asigure un control majoritar al societății. Așa s-a ajuns ca, în alegerile din 2004, partidul pro-unionist al lui Iurie Roșca să obțină doar în jur de 13,5 % din voturi, într-o campanie electorală a cărei corectitudine nu a contestat-o.
Astăzi, mulți patrioți români din Republica Moldova vor să se unească cu România, păstrând în componența statului și provincia Transnistria, cu a ei Armată a XIV-a, ceea ce este atât anacronic, cât și de neacceptat pentru o țară membră a NATO și a UE, cum este România. Cu toată această imposibilitate, nu sunt formulate proiecte de propunere a separării teritoriilor foste ale Basarabiei românești de Transnistria. Orice mare proiect de țară are nevoie de mari sacrificii. Dar nimeni nu propune la Chișinău renunțarea la Transnistria în favoarea unirii Basarabiei cu România.
O altă caracteristică a liniei strategice a grupării unioniste din Basarabia este aceea de a-și construi linia politică pe adversitatea declarată cu Federația Rusă. Or, este evident că în acest areal geopolitic este foarte greu de prevăzut că se poate avea succes în demersuri naționale și statale majore promovate în adversitate cu Federația Rusă. Și totuși, această adversitate este întreținută de patrioții români basarabeni, promovată public și încurajată de România și de organismele euro-atlantice.
Privitor la acest aspect, există o categorie de unioniști basarabeni (cel puțin în aparență unioniști) care propune un discurs violent antirusesc și exprimă convingerea în slăbiciunea totală a Rusiei, a faptului că această țară este măcinată atât de tare de grave probleme interne: alcoolism, scădere demografică și nemulțumiri ale unor minorități naționale, încât Rusia se va destrăma și pe cadavrul ei, se vor prăbuși și rusofonii din Basarabia, iar provincia va reveni la România. Pentru prima oară am auzit această „teză” „pe viu” în 2014, la un simpozion organizat sub egida ministrului Apărării Republicii Moldova de atunci, generalul de Justiție Militară Valeriu Troenco. Cu acel prilej, într-o pauză de cafea, unul dintre participanți a afirmat public că „Rusia se va dezmembra în cnezate și voievodate”, iar pe cadavrul Rusiei Republica Moldova se va reunifica cu România. Un general, fost comandant al Brigăzii cu Destinație Specială (omoloaga Brigăzii Antiteroriste a SRI din România) și un colonel de informații, gazdele care m-au îngrijit pe mine și pe soția mea pe parcursul vizitei la Chișinău, mi-au spus să nu-l iau în seamă că este cunoscut ca fiind în legătura serviciilor secrete rusești… Deci, am înțeles eu, că serviciile rusești, prin intermediul unor cetățeni care fac parte din mișcarea unionistă românească, lansau teze derutante, care împingeau mișcarea în direcții perdante, care ocolesc traiectoriile prin care unioniștii s-ar putea apropia de o zonă a unor perspective politico-naționale reale.
În 2018, tot la Chișinău, cu prilejul unei sesiuni științifice, la recepția oferită de organizatori, un foarte cunoscut intelectual, militant politic pentru reunirea Basarabiei cu România, a susținut cu tărie aceeași teză! Am insistat asupra discuției. În afară de atacuri verbale violente la adresa Rusiei, nu avea nici o propunere concretă pentru mișcarea unionistă românească…
Deci, să așteptăm prăbușirea Rusiei…!? Până când? Poate, până la „sfântul așteaptă”… Este simplu de constatat că Rusia are nevoie de motive de nemulțumire față de mișcarea unionistă românească, atâta timp cât ea este calată pe anti-rusism și unii dintre cei care se învârt în aceste cercuri unioniste oferă aceste motive de nemulțumire, din eroare, din strategii neinspirate, sau din rea-credință. La un eventual moment istoric „potrivit” sau „nepotrivit”, aceste nemulțumiri pot fi justificări ale unor măsuri pe care Rusia le poate lua în spațiul geopolitic al fostei Uniuni Sovietice, chiar din fosta zonă de influență pe care Stalin a negociat-o cu SUA și cu Marea Britanie, la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. N-ar fi de mirare, întrucât în anul 2014, într-un interviu acordat de președintele Vladimir Putin, acesta a declarat că Stalin a negociat sferele de influență foarte bine și a făcut-o „pentru eternitate”, doar că Rusia a avut „doi trădători”, pe Gorbaciov și pe Elțîn, care au stricat înțelegerile prin acordul verbal din Malta, din 2-3 decembrie 1989, făcut cu SUA. Dar, a continuat Vladimir Putin, „Rusia vrea înapoi ceea ce este al ei!”
În noiembrie-decembrie 1917, guvernul regal român a ales adversitatea cu Rusia Sovietică, în locul cooperării diplomatice și nu a răspuns mâinii întinse de bolșevici. România nu a vrut să „se facă frate cu dracu”, pentru a trece puntea recunoașterii de către Rusia Sovietică a eliberării Basarabiei și a unirii ei cu România. Experiența istorică a dovedit că recunoașterea apartenenței Basarabiei la România a fost doar la îndemâna raporturilor diplomatice directe româno-sovietice. Marile puteri s-au implicat de fiecare dată în această problemă doar din perspectivă proprie. În primii 15 ani după Primul Război Mondial, SUA nu a dorit să recunoască apartenența Basarabiei la România pentru că nu doreau să împiedice prin nici un gest diplomatic o posibilă viitoare obturare a comunicării diplomatice cu guvernanții de la Moscova și stabilirea de relații diplomatice cu URSS.
Astăzi mișcarea unionistă românească din Basarabia nu realizează că influența Rusiei nu trebuie subestimată și că proiectul unionist nu se poate realiza în adversitate cu Rusia.
Mișcarea unionistă nu și-a propus un model de acțiune prin care să transmită mesajul că această grupare politică nu este împotriva Rusiei, nu dorește și nu acceptă ca Basarabia să devină rampă politico-militară a nici unui alt stat sau uniune de state împotriva Rusiei și toate riscurile uriașe de securitate care decurg dintr-o posibilă astfel de poziționare.
Această linie politică ar trebui adoptată și de România, în ciuda apartenenței ei la NATO. Discursul antirusesc al guvernanților de la București și al armatei de propagandiști ai regimului globalist euro-atlantic nu este folositor nici României, nici Republicii Moldova și nici demersurilor istorice de reunire a celor două state românești. Discursul antirusesc ajută doar marile companii producătoare de armament din Occident, mai ales din SUA, să vândă României armament uzat fizic și moral, la prețuri foarte mari, din bani împrumutați cu cele mai mari dobânzi de pe piața financiară internațională.
Astăzi, mișcarea unionistă din Republica Moldova este în curs de remodelare în sensul transformării ei într-o mișcare pro-euro-atlantică, susținând posibila reunire a Republicii Moldova cu România sub faldurile Uniunii Europene, care pentru România este un nou colonialism, care pândește să acapareze și Basarabia.
Prin această reorientare a mișcării unioniste din Republica Moldova se produce o îndepărtare de la vechile idealuri ale românismului, în favoarea ideologiei globaliste, erodatoarea națiunilor europene, cea despre care președintele SUA, Donald Trump, spunea că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor!”.
În același timp, pentru un obiectiv politic atât de măreț, cum ar fi reîntregirea României, guvernanții de la București, dacă ar fi unioniști sinceri și dacă ar fi români adevărați, ar trebui și ei să modeleze politica și relațiile internaționale ale țării în favoarea acestui obiectiv național istoric.
Până în prezent, România a ajutat cu anumite sume de bani guvernul de la Chișinău, a oferit vaccinuri gratuite, mașini pentru poliție și pompieri, a investit într-un gazoduct care să facă Republica Moldova independentă energetic față de Rusia etc. etc. De asemenea, guvernul de la București oferă cetățenie pentru moldoveni, devenind pentru aceștia o rampă de emigrare spre Occident și contribuind astfel la depopularea gravă a Republicii Moldova de etnici români, ceea ce slăbește forțele care luptă pentru românism și unire cu țara-mamă și întărește rusofonii care sunt loiali Ucrainei sau Rusiei și susțin apartenența Republicii Moldova la spațiul estic și nu la România. Cum spuneam mai sus, rusofonii nu părăsesc Basarabia.
Rusia a fost țara care a influențat decisiv destinul istoric al României moderne și contemporane. Această realitate ar trebui să producă efecte importante asupra analizelor politice ale decidenților politici din România, în această etapă de profunde prefaceri politice în viața internațională din zona de influență euro-atlantică, cu atât mai mult cu cât istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile. Or, România a fost mereu în istorie când la marginea de est a imperiilor vestice, când în partea de vest a imperiilor răsăritene.
Încrederea oarbă în euro-atlantism și în parteneriatul strategic cu SUA, de natură să reprime orice fel de proiecte politice alternative, este o nouă eroare politică majoră a clasei politice românești, care va fi decontată într-un moment politic viitor. Aceasta cu atât mai mult cu cât este vizibil că SUA și-a pierdut mult din influența internațională. Ea este un hegemon în decădere, în timp ce Rusia și China, aliate între ele atât politico-militar, cât și economico-financiar, își dezvoltă influența politică, puterea militară și spațială. Vremea când SUA dominau întreaga lume a apus de mai mulți ani și SUA este nevoită să facă pași înapoi.
În același timp, Uniunea Europeană este în evidentă criză: Marea Britanie, cea mai mare putere militară din Europa Occidentală, a părăsit corabia, optând pentru Brexit și multe state nu mai agreează politica de la Bruxelles. Elveția, Turcia și Norvegia dau impresia, la ora scrierii acestor rânduri, că au renunțat la ideea de a adera la UE. Popoarele Europei fierb din pricina a tot felul de nemulțumiri față de diriguitorii de la Bruxelles sau față de propriii conducători supuși acestora. Etapa entuziasmului și succeselor UE a trecut. Succesele economice ale marilor companii multinaționale sunt succesele lor, nu ale statelor și nici ale popoarelor. Statele, cu deosebire România, nu-și pot recupera obligațiile fiscale pe care aceste companii ar trebui să le plătească statului. În anul 2020, în România, ANAF a colectat doar 27% din totalul veniturilor cuvenite statului român…
În aceste condiții, credem că Republica Moldova are nevoie de proiecte de țară acordate cu noul mers al relațiilor internaționale, proiecte elaborate cu mult tact politic, care să pună pe primul plan propriile ei interese, în așteptarea unor momente istorice care să poată fi valorificate în interesele românești din bătrâna Basarabie.
Proiectul unirii Republicii Moldova cu România are nevoie de o resetare și o reformulare, pentru a putea genera un minim de șanse de reușită. În același timp, mișcarea unionistă trebuie să se protejeze de influența serviciilor secrete din Rusia și din UE, inclusiv de serviciile secrete din România care, în acest moment istoric, sunt simple sucursale ale serviciilor secrete ale Mossad și puterilor din Occident, care o influențează în direcția unor interese străine de obiectivele românismului, inclusiv de cel al reunirii românilor de pe cele două maluri ale Prutului.
România și Republica Moldova nu trebuie să ignore posibilitatea unor schimbări majore în Europa, care să conducă la modificarea situației geopolitice în estul Europei, în sensul revenirii acestui spațiu sub o influență politico-militară mărită a Rusiei și cu o prezență economico-financiară mărită a Chinei. Proiectele politice alternative sunt strict necesare, atât la București, cât și la Chișinău. Uniunea Europeană scârțâie din toate încheieturile, iar SUA au abandonat o mare parte din interesele lor din Europa, mai ales din Europa Centrală și de Est. Modul în care și-au abandonat americanii aliații în Vietnam, în Iugoslavia, în Afganistan, în Ucraina, reprezintă un mod de acțiune și ar trebui luat în seamă în analiză. Oricând, SUA poate abandona pe oricine și a-ți lega destinul integral de o singură mare putere reprezintă un risc major de securitate.
Pe această linie de analiză, trebuie reevaluată semnificația ofertei Rusiei, de la începutul anului 2004, de a se acorda României nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, la ora destrămării Ucrainei, pe care rușii o întrevedeau de atunci și o întrevăd și astăzi, împreună cu alte oferte militare și politice, în schimbul rămânerii României în afara NATO.[1] Această ofertă este dovada conștientizării nedeclarate public de către conducerea Federației Ruse a apartenenței acestor teritorii la România și la dreptul autorităților de la București de a le avea în deplină posesie. În anii 2022 și 2023 președintele Vladimir Putin a reamintit apartenența la România a teritoriilor sale care se află în componența Ucrainei. Este evidentă diferența de optică față de conducătorii sovietici care n-au recunoscut niciodată aceste realități.
Într-un proiect formulat pe termen mediu și lung, România și Republica Moldova trebuie să țină cont de faptul că sistemul sferelor de influență a fost consfințit la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, nu pentru o perioadă de timp determinată, ci „pentru eternitate”. Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989), dintre președinții Gorbaciov și Bush sr., care aducea modificări ale sferelor de influență, a fost unul verbal, iar Tratatul de la Yalta și Tratatul de la Potsdam nu a fost denunțat de nici una dintre părțile semnatare. În același timp, istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile dintr-o mână într-alta. România  a fost în întreaga ei istorie la periferia vestică a imperiilor răsăritene și la periferia estică a imperiilor occidentale care i-au fost suzerane.
De asemenea, acordul dat de președintele rus Boris Elțîn președintelui american Bill Clinton, în aprilie 1997, la Helsinki, pentru extinderea NATO către est, a fost tot unul verbal. Proiectul politic al Federației Ruse în Europa este de a recâștiga influența pierdută în timpul președinților Gorbaciov și Elțîn. A nu lua în seamă acest proiect rusesc, sau a-l considera lipsit de șanse, ar fi o greșeală politică la fel de mare ca cea din noiembrie 1917, când clasa politică românească îi ignora pe bolșevici și aștepta o rapidă eliminare a lor de la conducerea Rusiei și din istorie.
România și Republica Moldova nu au un nivel al relațiilor diplomatice cu Rusia care să confere încrederea acestei mari puteri în susținerea unui asemenea proiect unificator. Pentru promovarea acestuia, credem că ambele state trebuie să se apropie de Rusia și să aibă cu ea tratate solide, îndreptate spre viitor, bazate pe o încredere reciprocă și pe garanția că ele nu vor mai fi în viitor la remorca celor care amenință Rusia. Din acest punct de vedere, cum spuneam, modelul l-a oferit deja Ungaria, țara din UE și din NATO care și-a strâns relațiile cu Federația Rusă până la un nivel înalt, atât economico-financiar, cât și diplomatic și are numai de câștigat. După acest pas în relațiile internaționale ale Ungariei vedem că și SUA au mărit mult respectul pe care îl acordă Ungariei.
Presupunând o reușită de moment a proiectului euro-atlantic în Republica Moldova și „unirea cu România în interiorul UE”[2], dacă acesta nu va fi făcut cu acceptul Rusiei, va fi în mod cert fragil, iar vulnerabilitatea proiectului va împiedica succesul lui. În același timp, aderarea Republicii Moldova la UE ar fi nedemocratică, întrucât majoritatea populației Republicii Moldova este potrivnică acestui proiect, la ora scrierii acestor rânduri. Din sondajele apărute în presă, pe care nu le prezentăm în rândurile de față, doar aproximativ 35% din populația Republicii Moldova susțin aderarea la UE și unirea cu România. Desigur că un referendum ar putea modifica rezultatul acestor sondaje, având în vedere diaspora moldovenească numeroasă și modul în care se pot falsifica alegerile. Reamintesc că la Ambasada României la Paris, pentru alegerea președintelui Traian Băsescu s-a înregistrat un vot la trei secunde și nimeni nu s-a sinchisit de această cruntă schimonosire a democrației, lucrurile evoluând ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Credem că România trebuie să înceteze să promoveze o politică antirusească și să fie poligon pentru încurajarea simulării de pericole de război care să faciliteze marilor puteri cursa înarmărilor și desfacerea producției de armament uzat fizic și moral către statele supuse, inclusiv către România, în dauna unor bune relații de vecinătate ale României cu Federația Rusă.
Menținând politicile de promovare a intereselor românismului din Basarabia pe aceeași linie anti-Rusia, se elimină șansele de reușită a proiectului unionist românesc și se menține adversitatea imparabilă a guvernului de la Moscova, cu toate riscurile de securitate pe care le presupune aceasta.
După cum am mai spus și am repetat, suntem convinși că proiectul unificator al românilor de pe cele două maluri ale Prutului nu se poate duce la bun sfârșit în adversitate cu Rusia. Federația Rusă de astăzi nu mai este nici Rusia țarilor și nici Uniunea Sovietică a lui Dzerjinski și Stalin. Federația Rusă este un stat modernizat, chiar dacă este în mod firesc marcat de mentalități eurasiatice și care are alte modalități de promovare a propriilor interese decât cele din epoca modernă și din prima parte a istoriei contemporane, când țarii și iudeo-bolșevicii au afectat grav sufletul națiunii române din Basarabia.
SUA și UE nu susțin în acest moment istoric proiectul reunificării românești, nu au nici cadrul diplomatic și juridic internațional necesar și nici interesul să o facă. Acționând în adversitate cu Rusia, atât România, cât și unioniștii din Republica Moldova, vor întâmpina mereu și adversitatea internă a rusofonilor din Basarabia. Cât despre teza reunirii celor două state în cadrul UE, aceasta este susținută de forțele economice care doresc acapararea resurselor de toate felurile ale estului Europei, inclusiv ale Republicii Moldova, în cazul reușitei proiectului de aderare a ei la UE și chiar în această perioadă de pregătire a țării în vederea aderării.
Apartenența Transnistriei la Republica Moldova este o frână în calea posibilului proiect re-unificator al celor două state românești. Transnistria este un teritoriu care nu a aparținut României, chiar dacă în Evul Mediu s-a aflat sub influența domnitorilor Moldovei și nu a fost niciodată revendicat de România, chiar dacă există populație românească pe acele meleaguri.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deși se afla sub ocupație militară și guvernare românească, Ion Antonescu a refuzat să anexeze Transnistria, cu toate că Germania l-a încurajat să facă acest lucru, respectând linia politică tradițională românească de a nu anexa teritorii care nu îi aparțin. Transnistria nu dorește unificarea cu România. Indiferent de dezvoltarea industrială a Transnistriei, liderii de la Chișinău trebuie mai întâi să renunțe la Transnistria, dacă vor dori să susțină unificarea cu România, sau să susțină o aderare la UE, iluzorie în acest moment istoric. Transnistria este calul troian folosit de URSS/Federația Rusă pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România și aderarea ei la euro-atlantism, în contextul actual, context care poate suferi modificări. Planificatorii din Occident doresc să inverseze rolul Transnistriei și prin proiectul de aderare a Republicii Moldova la UE și, eventual, la NATO (speră ei), regiunea separatistă să devină un cal troian al Occidentului în spațiul controlat de Rusia.
Donald Trump a declarat în 2018 că se pronunță ferm pentru o Europă a națiunilor, iar statele care nu vor urma SUA pe această linie politică „vor avea mari probleme”. De asemenea, el a declarat că va încerca să convingă fiecare stat european în parte de nevoia unei Europe a națiunilor. Această declarație dovedește că la Washington există și acest proiect alternativ pentru Europa, care este posibil a fi promovat în viitor de către diplomația americană.
Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către Federația Rusă, respinsă de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale, bazate pe o foarte tristă experiență istorică, are însă și avantaje. Mă refer la încetarea erodării energiilor naționale în interminabilele lupte politice interne, la stabilitatea piețelor comerciale, la reducerea/încetarea adversității rusofonilor în interiorul țării, la perspectivele unirii cu județele din sudul Basarabiei care au fost alipite Ucrainei după Al Doilea Război Mondial, la eliminarea adversității Rusiei față de Republica Moldova, ceea ce ar elimina majoritatea riscurilor actuale de securitate ale țării.
Republica Moldova depinde economic de Rusia, iar în interior, teritoriile care au aparținut României depind în mare măsură de economia Transnistriei, unde s-au făcut cele mai importante investiții în perioada Uniunii Sovietice. Sistemul interdependențelor economice din Republica Moldova a fost gândit în perioada stalinistă de așa natură încât astăzi proiectele unioniste se izbesc din fașă de raționamentele pornite din nevoi politico-economice care nu lasă loc sentimentalismelor de natură etnică și istorică. 
Pe lângă aceste considerente, după lovitura militară de stat din decembrie 1989, România nu a oferit și nu oferă basarabenilor o situație prea atrăgătoare, din nici un punct de vedere. De altfel, chiar și refugiații din zone foarte sărace ale Africii și Asiei au ocolit România. Din această perspectivă sărăcia este un factor de protejare a etniei române de noi venetici, de care, de-a lungul istoriei, a avut parte din plin și care au devenit o forță distructivă a românismului, la dispoziția puterilor care de-a lungul timpului au stăpânit și exploatat pe români și resursele lor de toate  felurile.
Basarabenii, ca și românii, fug de sărăcie în statele din vestul Europei. În multe cazuri, pentru basarabeni, România a fost și este doar o trambulină în drumul lor spre Occident. Privit din acest punct de vedere, prin acordarea cetățeniei române pentru basarabeni, România a contribuit doar la depopularea Republicii Moldova de o parte din tinerii ei români de elită și a permis serviciilor secrete rusești și ucrainene să-și consolideze agentura din România. Emigrarea basarabenilor este doar în folosul Occidentului care le folosește munca și priceperea și a structurilor de securitate rusești și ucrainene, care penetrează Occidentul prin agenți deghizați în emigranți.
Libertatea cuvântului și de circulație, care sunt de fapt câștigurile cele mai mari ale schimbării regimului socialist de stat, au fost obținute și de poporul de la est de Prut. Din acest punct de vedere, cândva important, basarabenii nu râvnesc la unirea cu România. În același timp, în România post-ceaușistă, a existat și mai există încă o parte a opiniei publice, inclusiv a clasei politice, care, fără să declare public, nu consideră unirea cu Republica Moldova ca fiind una utilă.
Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către UE și NATO, agreată la nivel popular de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale și la nivel mai înalt din interese economice și de influență are și dezavantaje. Dintre aceste dezavantaje, principalele se referă la certitudinea înstrăinării economiei și tuturor resurselor naturale ale țării către companiile străine, ca și la absorbția elitelor societății de către Occident, care înseamnă practic transformarea țării într-o colonie cu o situație economico-socială de perspectivă și mai grea. În toate statele supuse strategia a fost ca generației în timpul căreia se preluau economia și resursele să i se asigure temporar o creștere a nivelului de trai, căderea venind ulterior, când stăpânirea străină s-a consolidat deja.
Sunt convins de necesitatea eliminării implicării sentimentelor de orice fel în luarea deciziilor politice majore de către clasele politice de la București și Chișinău. Toate analizele politice și de securitate trebuie luate exclusiv pe baza rațiunii, fără dragoste, fără ură și de către patrioți suverani care să promoveze interesele românești, nu pe cele străine, care sunt majoritar altele.
În rest, nu putem decât să salutăm legăturile culturale, unirea simbolică dintre localitățile de pe cele două maluri ale Prutului și orice alte inițiative de cooperare bilaterală.
Erorile politico-diplomatice românești săvârșite privitor la activitatea de recunoaștere și de apărare a României Mari s-au datorat faptului că politicienii români ai epocii, care au avut multe merite foarte importante în realizarea statului național unitar român, nu au conștientizat faptul că momentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 nu înseamnă încheierea istoriei, nu au conștientizat faptul că istoria este în continuă evoluție și toate câștigurile politico-diplomatice trebuie consolidate continuu, că toate relațiile internaționale ale României trebuiau raportate la recunoașterea României întregite, obiectivul fundamental al istoriei țării. Istoria nu s-a încheiat la 27 martie/9 aprilie 1918 și continuarea nu a fost favorabilă României întregite. Drepturile istorice ale României asupra tuturor teritoriilor ei unite cu țara-mamă aveau nevoie de completare cu tratate solide de recunoaștere de către toate marile puteri a realității din acel moment istoric favorabil. România nu a vrut „să se facă frate cu dracul bolșevic” ca să „treacă puntea” recunoașterii alipirii Basarabiei și, ulterior, a acceptat să-și pună resursele țării la dispoziția intereselor economice ale unor state străine, fără să obțină recunoașterea apartenenței Basarabiei la trupul țării.
Relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări. Imposibilitatea gestionării conflictului cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS, de către guvernele regale române, a condus, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, la dispute și conflicte, care au escaladat și au determinat reorientarea politică a României către Germania și s-a ajuns la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944. A urmat înfrângerea, ocupația militară sovietică și impunerea regimului politic iudeo-bolșevic în România. Promovarea unui regim politic național-socialist, în ultima perioadă a domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în toată perioada dictaturii ceaușiste de dezvoltare, nu a fost suficientă pentru înlăturarea iudeo-bolșevicilor și în urma loviturii de stat din decembrie 1989, ei au preluat din nou puterea în România și au închinat țara unor forțe și interese străine.
Victimizarea de către istoriografia românească, din ultimele decenii, a pierderii Basarabiei, nu trebuie să excludă acceptarea contribuției erorilor politico-diplomatice românești la acest eveniment. Din analiza noastră, rezultă că pierderea Basarabiei de către România a fost în principal rodul imperialismului țarist și sovietic, dar și al erorilor politico-diplomatice românești, din perioada 1917-1922, când, ca să-l rememorăm din nou pe Viaceslav Molotov, guvernul de la București putea să obțină foarte mult, oferind în schimb, foarte puțin. De aceea, sunt tentat să afirm că am pierdut Basarabia pentru că Rusia nu a renunțat niciodată la ea, dar și pentru că noi, românii, nu am fost demni de ea.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu

[1]Această ofertă a fost transmisă președintelui României de către președintele Vladimir Putin, personal, prin intermediul Ambasadei României la Moscova.
[2] Este formula folosită de forțele interesate să alinieze Republica Moldova la UE.