Ion COJA ANTI-ROMÂNISMUL CA POLITICĂ

Ion COJA ANTI-ROMÂNISMUL CA POLITICĂ
Anti-românismul, adică adversitatea sistematică față de interesele națiunii române, este un fenomen care de ceva vreme produce politici și strategii de stat. Nu mai este de mult o atitudine subiectivă, a unor indivizi izolaţi, marcați de incidente din propria biografie, prin care își motivează adversitatea față de comunitatea românească. Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. De acest adevăr trist și jenant trebuie să se pătrundă mintea fiecărui politician, a oricărui tînăr care încearcă să priceapă trecutul românesc și să imagineze viitorul nostru. Combaterea și contracararea anti-românismului trebuie să intre în preocupările curente ale fiecărui cetățean lucid, conștient de statutul său, de menirea sa.
Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României. Identificarea şi contracararea acestor grupuri nu poate fi lăsată numai în sarcina instituţiilor statului specializate în acest sens. Acţiunea politică, a partidelor, a liderilor politici, a organizaţiilor non guvernamentale, a persoanelor particulare, a liderilor de opinie, poate fi mai eficientă în multe cazuri.
E timpul să elaborăm o  strategie naţională de combatere şi contracarare a anti-românismului. O asemenea strategie lipseşte în momentul de faţă, dintr-un motiv pe care trebuie să-l conştientizăm cu maximă seriozitate, în regim de urgență: în decembrie 1989 în România a fost instaurat un regim de guvernare anti-românească. Acest regim anti-românesc guvernează şi azi.
Combaterea anti-românismului trebuie să înceapă prin demascarea caracterului anti-românesc, trădător de Ţară şi de Neam, al guvernărilor de care am avut parte după 1990, inclusiv al prestaţiei celor trei preşedinţi. Nu trebuie urmărită neapărat vinovăţia penală a celor acuzaţi. Mulţi dintre ei au participat la ruinarea Ţării din prostie şi incompetenţă, din lăcomie sau şantajaţi. Mai importantă decât stabilirea vinovăţiei este trecerea celor implicaţi pe o linie moartă a vieţii noastre publice, punerea lor în situaţia de a nu mai putea face rău cuiva. Combaterea anti-românismului nu trebuie să producă victime nevinovate.

[…]

Esența proceselor social-economice din România de după 1990 o constituie așa zisa privatizare a economiei. În realitate nu s-a produs numai privatizarea econmiei, ci șidistrugerea economiei. Toată lumea vorbește de jaful și hoția de după 1990. E adevărat că s-a furat enorm, ca niciodată în istoria noastră. Dar nu înstrăinarea și schimbarea de proprietar produce efectele cele mai dureroase, ci dispariția prin distrugere a rețelei de irigații, a mii de kilometri de cale ferată, a sute de fabrici și uzine, a mii de gospodării agricole colective etc.
Fac deosebire între hoțul care îmi intră în casă și îmi fură de pe perete un tablou de valoare, pentru a-l vinde altcuiva sau pentru a-l păstra, căci îi place! Pot spera, ca proprietar păgubit, că, mai devreme sau mai târziu voi recupera tabloul furat. Am de-a face în acest caz cu un hoț normal, aș zice chiar un hoț onorabil, stimabil, în comparație cu cel care îți intră în casă și îți taie tablourile de pe perete, le distruge, de nu mai ai ce alege din ele. Nu le ia cu el, ci pe nemernic îl interesează să te lase pe tine fără niciun tablou! El nu fură ca să câștige ceva, ci ca să te păgubească pe tine, cetățean român, pe tine, popor român! El nu este un hoț ordinar, ci îți este dușman de moarte! Te urăște! Probabil că, dacă nu s-ar teme de lege, te-ar ucide cu seninătate…
Legea privatizării, care a dezlegat haitele de câini nesătui, este opera a două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Un fost ministru al privatizării, dl Mircea Coșea, a povestit la OTV cum a adus Silviu Brucan proiectul legii 15 din 1991 și i l-a pus pe birou lui Petre Roman. Evident, nu Silviu Brucan a stat să redacteze acel text, ci alții au făcut această treabă, specialiști de marcă, care au știut cum să ne îmbrobodească, să creeze aparența unei privatizări, iar în fapt să dea o lege a distrugerii și a hoției. Este evident că avem de-a face cu anti-românismul unei întregi structuri oculte, avându-l ca exponent public pe Petre Roman! Noi dacă vrem acum să re-etatizăm, să naționalizăm tot ce am privatizat aiurea după 1990, constatăm că foarte puține obiective mai pot fi recuperate. Acolo unde au fost cândva uzine și fabrici, acum este câmp gol, hale dezafectate sau cartier de vile în construcție…
Prestația lui Petre Roman este exemplară pentru ideea de anti-românism. Cine ar avea timp să se documenteze ar putea face un studiu de caz elocvent în sensul celor de mai sus. Petre Roman, spre deosebire de alți demnitari, nu a fost interesat de jaf, ci de distrugere. A mers personal în diverse unități ale industriei de armament pentru a asista la casarea propriu zisă a unor agregate de mare performanță, unele unice în Europa de Est. Părea că Petre Roman trebuie să raporteze cuiva că a văzut cu ochii săi fărâmițarea acelor mașini!… Personal, eu unul am sentimentul că Petre Roman a lucrat după un program de distrugere, cu o listă de obiective precise, pe care le-a urmărit punct cu punct. Așa am interpretat informația că în ultima zi a prezenței sale în fruntea Guvernului, când minerii îl căutau prin tot Bucureștiul să dea socoteală pentru actele guvernării sale dezastruoase, Petre Roman și-a găsit timp să se ocupe de destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce trebuia acesta destituit? Pentru că era cunoscut ca un veritabil patriot, un naționalist, care, dacă rămânea în post, nu ar fi permis prădarea arhivelor naționale, dorită și în parte efectuată de cei care, puțin mai apoi, au început să reclame așa zisul Holocaust din Transnistria, din România.
Bănuiala mea că Petre Roman a acționat în cadrul unui program anti-românesc, foarte probabil de alții gândit (ceea ce nu exclude și inițiativa personală…), mi-a fost întărită în mod decisiv de dezvăluirea de către istoricul Gheorghe Buzatu a faptului că la încheierea celui de al II-lea Război Mondial tatăl lui Petre Roman, cominternistul Valter Roman, a cărui limbă maternă era maghiara, a făcut parte din grupul de bezmetici și ticăloși care au încercat să-l convingă pe Stalin că singura soluție valabilă pentru problema Transilvaniei ar fi ca aceasta să devină stat de sine statător. Cu alte cuvinte, Valter Roman a gândit față de România în termeni mai dușmănoși chiar și decât autorii Diktatului de la Viena. După mintea și inima lui Valter Roman, România de după 1945 ar fi avut întinderea de dinainte de Primul Război Mondial!… În perfectă concordanță cu ce se hotărîse la al V-lea Congres al Partidului Comunist din România, prin anii 1930, într-un cadru populat numai cu tovarăși alogeni.
Când l-am cunoscut pe Petre Roman, în februarie 1990, a încercat să mă convingă de taică-su, ce mare patriot a fost. L-am crezut, a fost destul de convingător, mai ales că era căsătorit cu colega mea de catedră Mioara Roman, pentru a cărei bună credință aș fi pariat oricât, cu oricine!… Dacă într-adevăr, așa cum cred eu, Petre Roman, bine crescut și îndrumat de taică-su, cunoscut ca agent KGB, a dus o activitate anti-românescă conștient asumată, ca agent al anti-românismului KGB-ist sau de altă sorginte, sunt sigur că Mioara Roman nici azi nu știe nimic de această poveste urîtă, mizerabilă. Sunt însă prea multe coincidențe, prea multe circumstanțe incriminatorii, ca să credem că Petre Roman a acționat atât de contrar intereselor românești din incompetență sau iresponsabilitate. Nu se explică prin incompetență sau iresponsabilitate ascensiunea sa fulgerătoare din decembrie 1989! Ci numai prin apartenența la structurile anti-românești care au organizat lovitura de stat prin care au fost readuși la putere comuniștii cominterniști sau fiii acestora, aflați dintotdeauna sub ascultarea Moscovei bolșevice. Iar când spun Moscova bolșevică denumesc o entitate profund anti-românească, dar și anti-rusească…
Despre anti-românismul individului Petre Roman mai găsim o confirmare: Petre Roman a susținut, ca președinte al Senatului, oficializarea în România a cuvîntului rom (sau rrom). Acest cuvînt intră într-o paronimie supărătoare și inadmisibilă cu cuvintele român și roman, atât de importante pentru conștiința noastră identitară. Nu este Petre Roman atât de dobitoc (sic!) încât să nu-și fi dat seama că acest cuvînt trebuia evitat, dacă nu chiar interzis în lumea românească. Prin gestul său atât de potrivnic, la care nu a fost împins de nimeni, Petre Roman își dovedește adversitatea nu numai față de lumea românească, ci și o jenantă indiferență, poate chiar ranchiună, resentimente etc, față de numele pe care tatăl său și l-a luat ca să-și ascundă originea ne-românească. De la Neulander la Roman… Altminteri,insistența cu care mass media a folosit și susținut cuvîntul rom este o dovadă dintre cele mai spectaculoase privind existența unor scenarii și strategii anti-românești. Înlocuirea cuvîntului românesc țigan, vechi de sute de ani, prin cuvîntul inventat rom, este o dovadă jalnică de colaborare a ziarștilor și publiciștilor români la scenariile anti-românești. În mod normal mass media trebuia să reacționeze împotriva folosirii cuvîntului rom. Numai cu sprijinul unui astfel de scenariu se putea impune un cuvînt atât de nepotrivit pentru limba română. În limba lor țiganii își pot spune oricum, dar în limba românățigan este numele lor!
Cum numele pe care îl poartă Petre Roman nu îl reprezintă propriu-zis, nu-i aparține, nu ne mirăm că îi este indiferentă descalificarea numelui său, a numelui de roman și român prin confuzia cu rom... Altminteri, lansarea în circuitul internațional a etnonimului rom, se pare că o datorăm altui evreu, american, care a inventat pur și simplu acest cuvînt în urmă cu câteva decenii… Împotriva cui?
…Firește, se pune întrebarea de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor. La fel se întreba și Nicolae Iorga, în 1940, stupefiat de crimele săvârșite de evrei împotriva românilor în Basarabia intrată din nou sub cizma moscovită: „De ce atâta ură?” De ce ne urăsc atât de tare unii evrei, unii maghiari, unii ruși etc? Atât de tare încât organizează servicii și structuri operative plătite cu bani grei pentru a provoca suferințe și pagube cât mai mari neamului românesc… Noi, românii, cel puțin după câte știu eu, nu avem asemenea servicii și preocupări! Ne vine chiar greu să credem că există serviciile pomenite mai sus, dar să mai organizăm și noi altele, simetrice, în replică?!…
Anti-românismul este un subiect ocolit de politicieni și istorici. Din păcate, ignorându-l, anti-românismul nu încetează de a mai exista și de a-și produce efectele.
Ce-i de făcut?
Metodic privind lucrurile, ar fi de făcut pașii următori:
(a) Informarea opiniei publice cu privire la aceste activități anti-românești, dezvăluirea lor, în măsura în care sunt cunoscute și aparțin istoriei. Pentru activitățile anti-românești aflate în derulare, de la caz la caz, vom aprecia oportunitatea punerii lor în discuție publică. Trebuie făcută deosebirea între atitudine anti-românească și politică anti-românească. Atitudinea este personală, a individului care are anumite motive, legate de persoana și viața sa, pentru a-i antipatiza pe români. Politica este a unor structuri impersonale, a unui stat, eventual. Mai exact, a unui guvern!
(b) Identificarea cauzelor care determină această politică anti-românească. Este important să punem în discuție publică aceste cauze, pentru a aprecia în mod obiectiv cât de justificată este reacția „răzbunătoare”, vindicativă a ne-prietenilor noștri. Bunăoară, în cazul anti-românismului maghiar, o evaluare publică și lucidă a contenciosului ungaro-român din această perspectivă, a ceea ce avem să ne reproșăm unii altora, ar detensiona mult relațiile dintre noi și maghiari.
Cel mai ușor îmi este să înțeleg resorturile anti-românismului cominternist. Contrar a ceea ce se vehiculează pe toate posturile TV, în toată presa etc., unde se vorbește de penuria de disidenți din România comunistă, eșecul experimentului comunist de factură bolșevică, leninist-stalinistă, se datorează în mare măsură românilor. De la Ionel Brătianu, cel care a lichidat primul stat bolșevic născut prin export de revoluție, statul bolșevic ungar al lui Bela Kun, trecând prin legionari, care au creat cel mai puternic partid cu program anticomunist, și terminând cu Ceaușescu, cel care „a întinat idealurile” cominterniste, transformând internaționalismul proletar în comunism naționalist (sau național-comunism), românii au dat comunismului leninist cele mai grele lovituri. Nu cu program anti-cominternist, asumat doctrinar, conștient, ci doar prin simpla și suficienta afirmare a sinelui național, a ceea ce documentele de partid numeau cu emfază specific național… Funciar, noi românii suntem un popor conservator, persiflăm naivitatea celor care speră ceva de la schimbarea domnilor, a stăpânilor. Bucuria nebunilor!, spune zicala românească. Nu ne ambalăm ușor și nu credem vânzătorilor de iluzii. Opoziția și rezistența la comunism, corect evaluată, se pare că la noi a fost cea mai autentică. Dar cine este dispus să ne recunoască acest merit?! Nici măcar noi înșine, prin politologii cu care ne-am pricopsit… Din multe puncte de vedere, noi am fost ciotul în care s-a împiedicat alaiul cominternist. Din păcate, cominternismul este în primul rând opera unor evrei, a unor structuri evreiești! Nu este opera poporului rus, sovietic! Astfel că anti-românismul cominternist este deseori resimțit și chiar practicat ca anti-românism evreiesc!… Anti-românism provocat de rolul important jucat de români în falimentarea proiectului cominternist.
Ne poartă pică și sioniștii! Îi consider sioniști (avant la lettre?) și pe evreii care au clocit planul de a institui statul Israel pe meleagurile noastre, pe un teritoriu care îngloba o bună parte din ceea ce se cheamă și se știe a fi Pămîntul Românesc. A existat acest proiect dement, la care evreii au început să lucreze după 1829, și nu puține eforturi evreiești s-au depus în acest sens. În mare parte, acest proiect explică masivul exod evreiesc de pretutindeni spre Moldova și Basarabia, spre România. Acest proiect a stârnit și reacția românilor, probabil neașteptată, surprinzătoare pentru strategii sioniști, care apreciaseră încă de pe atunci că „mămăliga nu explodează”! S-au înșelat, și vina nu este a noastră că am reacționat, iar această reacție nu le-a convenit!…
Reacția stârnită printre români de proiectul nesăbuit al liderilor evrei a fost extrem de benefică pentru consolidarea românismului, a identității noastre naționale. Într-un fel, ar trebui să le fim recunoscători extravaganților evrei care au conceput acest plan atât de nerealist! Din păcate însă, de pe urma lor mulți români au avut de suferit, iar bilanțul acestor suferințe nu ar strica să fie făcut vreodată public, măcar acum, când vechiul proiect pare a reveni în actualitate sub forma, și mai dementă, a doctrinei diasporiste, potrivit căreia evreii de origine europeană din Israel ar trebui să revină în țările de unde au plecat… Urmând ca în Israel să rămână numai evreii proveniți din țările Orientului Mijlociu…
Numărul mare de evrei care s-au aciuat în România în perioada 1830-1940 are și această explicație: evreii au fost sfătuiți și sprijiniți de Cahal, de liderii lor, ca să se stabilească în România în vederea instituirii statului iudaic… Erau în România 2.000.000 (două milioane) pe la 1940, în vreme ce în Bulgaria erau numai 8.000 (opt mii)!… Revenirea evreilor în România nu poate fi o decizie unilaterală și nici una la nivel guvernamental! În principiu, nu există niciun motiv demn de a fi luat în seamă pentru revenirea evreilor plecați să-și afle patria în Israel. Ceea ce e de așteptat din partea evreilor este ca în mod oficial și solemn să ceară iertare pentru suferințele provocate românilor de-a lungul ultimilor 150 de ani!
(c) Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor „de bine”, din afara clase politice.
Ion Coja
Buriaș, august 2010